Black Box de la text la scenă – povestea unui proces

Fotografie realizată de Boda Norbert

Scena se înviorează pe măsură ce Denisse şi Olimpiu aşază paharele, cărţile, umeraşele, mărul, pantofii la locul lor. „De la distanţa asta se văd toate detaliile. Totul trebuie să fie foarte, foarte bine făcut.”, spune Olimpiu, privind decorul nefinisat, montat în sala studio. Regizorul Boda Norbert e plecat să ia în primire canapeaua albă care va fi plasată în centrul camerei cuplului, iar cei doi actori se pregătesc să „treacă prin toate scenele”. Repetă puţin textul în culise, Olimpiu face nişte exerciţii de dicţie, cum îi e obiceiul, iar apoi… Polly şi Owen, personajele spectacolului Black Box, creat pe baza piesei “Girl in the machine” de Stef Smith, îşi fac apariţia. Suntem doar noi trei, cele două halogene şi o linişte limpede: relaţia cuplului se creionează clar, tensiunile ies elegant în relief, se aude pliculeţul de ceai scăpat de Polly în ceaşcă… În afară de câteva întreruperi pentru verificarea textului, totul pare construit, cursiv, aşa că se iveşte întrebarea: oare ce-o mai fi de lucrat la spectacolul ăsta?

Ei bine… această întrebare naivă apărută ca un „coup de foudre” cultural îşi va găsi răspunsul în cele patru zile de repetiţii, discuţii, vânătoare de mobilă, înregistrări, fotografii, probe spontane de costum, alegeri de proiecţii şi muzică trăite alături de actorii Denisse Moise şi Olimpiu Blaj, regizorul Boda Norbert, respectiv echipa Teatrului Anton Pann din Râmnicu Vâlcea care mi-au oferit ocazia să mă scufund cu ei în procesul de creaţie al spectacolului Black Box. În aceste patru zile de primire caldă, am locuit literalmente în teatru, am mâncat (în 80% din cazuri) în teatru, m-am plimbat prin teatru (de reţinut traseul cameră – sala studio – bucătărie şi retur), am cunoscut oameni din teatru şi m-am ţinut coadă după Olimpiu, Denisse şi Norbi cu reportofonul şi carneţelul la purtător (aproape) peste tot. Am făcut toate acestea cu un scop foarte bine conturat: să spun povestea unui proces de construcţie, să vedem împreună cum se naşte Black Box.

De la opţiune la acţiune

Înainte să descoperim orele de muncă din spatele spectacolului, propun să răspundem la nedumerirea: „de unde până unde Black Box?”, mai exact, să aflăm cum a apărut ideea acestui produs artistic. Cu privire la acest aspect, ne lămureşte Denisse Moise:

text„Căutând spectacole pe care să le montăm aici, domnul Adrian Roman (managerul teatrului, n.red.)  mi-a trimis mai multe articole cu review-uri ale unor spectacole britanice. Am vorbit de la început să fie un text britanic deoarece ştiam că dramaturgia lor e destul de faină. Din review-urile respective am făcut o selecţie de texte pe care să le cumpărăm şi să le citim, din textele pe care le-am cumpărat şi le-am citit, “Girl in the machine” de Stef Smith ne-a plăcut cel mai mult, aşa că ne-am apucat de treabă.”

Dar dacă vorbim despre un text străin, vorbim despre un text care trebuie tradus, misiune îndeplinită cu plăcere de către Denisse care s-a confruntat pentru prima dată cu munca de traducător:

„E un text uşor de tradus, e un limbaj de zi cu zi, nimic dificil. În cazul monoloagelor personajului feminim au fost câteva exprimări metaforice şi acolo, poate, am mai întâmpinat greutăţi, dar în rest nu. Chiar mi-a plăcut, cred că l-am terminat în trei-patru zile. Mi-e destul de uşor să fac trecerea de la română la engleză dat fiind că am mai făcut o facultate în Anglia.”

 

IMG_3117

Denisse Moise este absolventă a Facultăţii de Teatru şi Televiziune, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, secţia actorie, clasa domnului profesor Miklós Bács, actriţă la Reactor de Creaţie şi Experiment, angajată a Teatrului Anton Pann şi membră a trupei Ţais, motiv pentru care, atunci când a trebuit să propună acest proiect unui regizor, a apelat la „ţaisitul” Boda Norbert, absolvent al aceleiaşi facultăţi şi al aceleiaşi secţii, dar care şi-a reconfigurat traseul artistic, optând pentru un master la regie. Aflat faţă în faţă cu posibilitate unui al doilea proiect regizoral (primul a fost spectacolul „Avione de Hârtie” de Elise Wilk, la Teatrul de Artă Bucureşti), Boda Norbert a acceptat invitaţia lui Denisse atât în legătură cu textul, cât şi în privinţa actorului propus de colega sa pentru  interpretarea personajul masculin: Olimpiu Blaj, angajat al Teatrului Anton Pann.

 

Prin ochii regizorului: “Ideea e să pun spectatorul pe gânduri”

Următoarea întrebare este… de ce? Pentru ca un regizor să spună „da” unui proiect, trebuie să aibă un mesaj pe care să vrea îl comunice prin spectacolul în producţia căruia se angajează şi o viziune personală asupra piesei. Discutând cu Boda Norbert despre acest subiect, am aflat atât aşteptările pe care le are de la sine ca regizor, cât şi modul în care a ales să abordeze textul autoarei Stef Smith, o poveste incitantă despre iminenţa unui progres tehnologic gata să redefinească tot ceea ce ştim despre om.

„Ideea e să pun spectatorul pe gânduri în legătură cu ceea ce a văzut, să mediteze la nişte probleme filosofice, să se gândească dacă e etic, dacă nu e etic, să se întrebe ce părere are el. (…) Cel puţin în lumea spectacolului acesta, mi-am imaginat că tehnologia a devenit atât de avansata cu inteligenţa artificială, încât a avut loc un fel de „Big Bang”: s-a creat accidental o inteligenţă artificială capabilă să creeze un paradis, o inteligenţă care gândeşte, care are o putere dumnezeiască şi e conectată global datorită internetului aflat deja la fiecare colţ. Simt că există acest pericol al tehnologiei şi având în vedere evoluţia din ziua de azi, nu cred că e deplasat să vorbim despre aşa ceva.”

Dar viziunea regizorală cuprinde nu doar conţinutul unei poveşti, ci şi forma în care este livrată, modificările de text fiind, de cele mai multe ori, la ordinea zilei. În cazul spectacolului Black Box, regizorul îşi propune o ordonare acronologică a scenelor ceea ce constituie o provocare atât pentru el, cât şi pentru actori.

IMG_3124„Am considerat că e mai important să se termine cu prima ei experienţă în Black Box, în această lumea virtuală, astfel încât acel moment să te facă să înţelegi tot ce s-a întâmplat. Prima experienţă este tocmai cea mai puternică. Aş vrea ca toată povestea cuplului să fie explicată de monologul final. Aşa mi-a venit ideea unei structuri acronologice. Dar dacă e acronologic, e posibil să se piardă foarte multe informaţii. Ideea e să ordonezi astfel scenele încât spectatorul să poată înţelege tot ce se întâmplă. Dacă, de exemplu, sunt o sută de zile şi totul începe cu ziua 50, trebuie să pot să înţeleg ce s-ar fi putut întâmpla înainte şi ceea ce ar putea să urmeze. Şi încet- încet, le-am aranjat în aşa fel încât să prezint la un moment dat o parte din poveste, apoi o altă parte din poveste, să urmăresc nişte teme, atât relaţia lui Polly cu Black Box-ul, cât şi cu partenerul ei, Owen, pentru ca apoi firele narative să se intercaleze.”

Înnodări: “dacă vorbim despre ceva, toţi trei ştim despre ce vorbim”

Pentru ca un spectacol să fie reuşit, e foarte important ca echipa artistică să funcţioneze asemenea unui mecanism bine uns, iar membrii să colaboreze armonios, eficace, muncind cot la cot pentru un produs de calitate. De multe ori, primul contact cu viitorii colegi poate spune multe despre ce va urma. În legătură cu aceste detalii am povestit cu Olimpiu într-o pauză de masă, la o felie de pâine cu zacuscă:

Fotografie realizată de Boda Norbert
Fotografie realizată de Boda Norbert

 

„Întâlnirea cu echipa a fost foarte, foarte nice. Din prima clipă, am avut o conexiune foarte okay cu Denisse, şi pe urmă, când l-am cunoscut pe Norbi la Bucureşti, mi-am zis că o să meargă bine. Ei sunt mai tineri decât mine, dar probabil faptul că au absolvit la acelaşi profesor la care am absolvit şi eu, la domnul Miklós Bács, m-a făcut să îi consider din familie. Cred că şi la muncă ne e mult mai uşor să creăm. Adică dacă vorbim despre ceva, toţi trei ştim despre ce vorbim.”

 

 

Dar colaborarea lui Olimpiu cu cei doi proaspăt absolvenţi nu e singura noutate. Deşi Denisse şi Norbert au fost colegi o vreme îndelungată şi se cunosc foarte bine, de această dată, rolurile se schimbă: Norbert este regizor, iar Denisse, actriţă şi scenograf.

Fotografie realizată de Boda Norbert
Fotografie realizată de Boda Norbert

 

„E ceva nou. Chiar dacă ne ştim de trei ani de zile, raportul regizor-actor/scenograf e ceva ce nu mai fusese până acum. E altceva şi orice-ar fi, regizorul este cel care poate avea viziunea de ansamblu, cel care poate vedea din exterior, aşa că, lăsând la o parte orice discuţie despre suveranitate, el are cuvântul final. Tot timpul, ce se vede din exterior, aia e.”

Iar în ceea ce-l priveşte pe partenerul de scenă…

„Olimpiu… Da, nu ştiu cum să formulez ca să nu pară aşa super „cheesy”, dar eu mor după Olimpiu. Îmi place la nebunie. Avem o chimie super mişto. Mi se pare că avem aceleaşi blocaje aşa că ne putem ajuta reciproc. Îl înţeleg şi el mă înţelege pe mine când mă blochez. Şi pe plan personal mi se pare că rezonăm destul de bine. Atât în repetiţii, cât şi în afara repetiţiilor avem o relaţie sănătoasă.”

Repetiţii lungi şi dese – cheia marilor succese

repeToate aceste conexiuni pozitive şi-au făcut simţită prezenţa pe parcursul repetiţiilor care începeau în jurul orelor 13-14 (pentru a respecta şi programul de sport al lui Denisse), se întindeau până în jurul orelor 17-18, pentru ca după o pauză bine-meritată de aproximativ o oră şi jumătate, să fie reluate cu forţe proaspete până când eficienţa şi capacitatea de concentrare scădeau, ceea ce se întâmpla pe la ora 22, sau poate chiar 23. Vorba lui Norbi ,„repetăm cât putem”, s-a aplicat la perfecţie. Dacă în prima parte a zilei implicarea era maximă, actorii fiind capabili să reia o scenă de cinci, şase ori pentru a încerca diferite variante, spre seară atmosfera se destindea făcând loc unor momente ceva mai hazlii, sau, din contră, tensionate. Nu trebuie să uităm faptul că, spre deosebire de repetiţiile care au loc în cazul unui spectacol cu o distribuţie generoasă, unde scenele sunt alcătuite din diferite grupuri de actori, aici, Denisse şi Olimpiu se află constant în scenă ceea ce înseamnă nu doar o responsabilitate foarte mare, ci şi mai puţine momente de respiro în cadrul repetiţiilor.

IMG_3114În momentul în care am apărut în peisaj, scenele erau deja ridicate, construite, dar încă nefinisate. Am asistat aşadar la acea etapă în care se conturează detaliile, în care „se pune carne” pe scheletul spectacolului. Pentru a realiza o astfel de coborâre în profunzimi, e nevoie de comunicare bine pusă la punct, de atenţie, disponibilitate şi discuţii sănătoase. Printre scenele repetate iar şi iar s-au strecurat conversaţii despre gândurile personajelor, relaţiile dintre ele, raportul dintre ceea ce petrece în interiorul lor şi ceea arată, despre logica reacţiilor, necesitatea unor modificări de text, schimbările psihologice care au loc în fiecare moment, respectiv indicaţii regizorale legate de mişcarea scenică, gestică, atitudini, punctele ideale în care ar trebuie să explodeze tensiunea în scenele de o intensitate mai greu de gestionat. Norbert explică animat, cu fascinaţie, de multe ori preferând să-şi exemplifice fizic propunerile. E datoria lui să păstreze imaginea de ansamblu, să sugereze diferite moduri de abordare ale unor situaţii scenice pentru a se asigura că spectatorul urmăreşte captivat ceea ce se petrece în poveste, dar şi să lase loc de manifestare ideilor colegilor săi. De cele mai multe ori, discuţiile s-au desfăşurat în triunghi: Olimpiu pe fotoliu, Denisse la birou, iar Norbert aşezat pe unul din scaunele destinate publicului, creându-se astfel un spaţiu numai bun pentru un ping-pong de perspective. În legătură cu munca la scenă şi modul în care regizorul priveşte în ansamblu firul logic al personajelor, Norbert spune că…

„Într-un fel … simţi. Când vezi scena, simţi. Am povestea în minte şi am o imagine despre cum evoluează personajele, iar în momentul în care actorii ies din perimetrul respectiv, îmi dau seama că cel mai probabil, nu asta este direcţia personajului. Ştiu de unde începe şi ştiu unde trebuie să ajungă, aşa că îmi imagienz un fel de evoluţie treptată. Nu înseamnă că ştiu exact răspunsul. E şi datoria actorilor, şi datoria mea să căutăm, hai să zicem, adevărul scenic al momentului.”

Obstacole şi temeri

IMG_3135

Se creează impresia de stratificare, de întoarcere continuă la motorul personajului, la ceea ce îl determină. Se încearcă mereu diferite variante. Uneori funcţionează, alteori nu, dar pare a fi o regulă ca fiecare idee să aibă şansa la o concretizare de probă. Faptul că scenele se desfăşoară acronologic este atât ofertant, cât şi dificil de realizat pentru actori. E nevoie de o aprofundare consistentă, aproape matematică a tuturor scenelor pentru ca cei doi să fie capabili de schimbări atât de rapide. De exemplu, scena cu joggingul (cum a fost botezată), a reprezentat, într-una din zile, un obstacol pentru Olimpiu:

 

„Norbi mi-a zis că trebuie să forţez puţin anumite stări pentru ea, pentru Polly. Practic, Owen vine obosit de la serviciu, el n-ar avea chef să meargă la jogging, dar sapă şi încearcă să găsească tot felul de căi ca s-o scoată pe ea din deprimare. Sunt mai multe planuri de stări în scena asta, ceea ce e foarte bine pentru un actor şi mă bucur că există, dar nu sunt uşor de jucat. Sunt mai „tricky”. Plus că unele gânduri nu-mi sunt ordonate clar, mai ales că trebuie  să fie schimbări foarte bruşte. În principiu, dacă am scenă cu partenerul, ar trebui să clarific lucrurile astea cu partenerul, dar în momentul acela, Polly e destul de absentă. Da, este acolo şi trebuie să mă raportez la ea, absolut, însă, uneori trebuie să îmi acord şi puţin timp singur să-mi dau seama unde să fac schimbarea de atitudine şi cât de brusc să o fac în aşa fel încât să pot să îmi revin. În momentul în care galopezi aşa prin stări, ar trebui să ştii textul foarte, foarte bine. Şi eu am avut o problemă cu textul astăzi.”

Nici Denisse nu este încă stăpână pe situaţie:

„O să fie nişte scene cu situaţii la extreme opuse care vor fi una după alta. După şnururi o să iasă, ne vom obişnui, o să ne găsim fiecare procesul şi traiectoria gândului. După şnururi o să fie mai okay. Momentan, pauzele de câteva secunde dintre scene ajung să fie minute bune.”

IMG_3105Există unele scene cum ar fi „violenţa în familie” sau „scena cuţitului” care presupun o implicare emoţională uriaşă deoarece personajele se află în conflicte puternice, de nerezolvat, iar actorii ajung să se consume psihic mai mult decât de obicei. Asta însă nu înseamnă că situaţiile respective nu trebuie repetate încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, până când unul dintre ei spune stop. Repetiţiile sunt şi tonice, dar şi obositoare, drept pentru care se întâmplă câteodată ca unul dintre actori să aibă o cădere nervoasă. Aici se poate vedea respectul reciproc: atunci când unul dintre membri are o problemă, ceilalţi aşteaptă ca partenerul să îşi revină. Apoi urmează o glumă, câteva râsete, o pauză de toaletă, sau una mai lungă, în care totul este readus la normal. E plăcut să vezi că nişte oameni sunt suficient de dedicaţi încât să spună stop doar în momentul în care ajung cu adevărat la limită.

Puzzle scenic: “există riscul ca ultima piesă să nu se potrivească cu întregul”

În cadrul repetiţiilor însă nu s-a discutat doar despre poveste, situaţii, personaje. S-a discutat şi despre covor, despre fotoliu, despre canapeaua care nu trebuie să se murdărească până la spectacol, despre câte cărţi ar trebui să fie pe noptieră, despre hainele personajelor. Denisse Moise este responsabilă cu scenografia în acest proiect, dar deciziile ei sunt influenţate şi de opiniile echipei, mai ales de ale regizorului. Bineînţeles că aici apare întrebarea: cum ajunge decorul în forma finală pe care o vedem pe scenă? În acest caz, totul a început de la o multitudine de idei posibile care au fost discutate şi triate în funcţie de cât de bine rezonau cu lumea construită, respectiv în funcţie de buget. Am povestit cu Denisse despre acest aspect în camera ei cu un beţişor parfumat aprins la fereastră, o ghirlandă de globuri luminoase atârnate pe pat şi reportofonul între noi. Misiunea de scenograf nu e aşa de uşoară cum s-ar crede…

IMG_3085„Până la urmă, am hotărât ca totul să se desfăşoare în camera lor, o cameră care să fie cât mai realistă posibil, să îţi dea senzaţia unui spaţiu locuit, dar, în acelaşi timp, să păstreze convenţiile teatrale, fără să cadă în naturalism. Am ales elementele de scenografie în aşa fel încât să poţi relaţiona cu ele. Tocmai asta e ideea: e o distopie, dar e o distopie care se poate întâmpla oricând. Din momentul în care apare device-ul respectiv, black box-ul, durează două-trei luni până când o ia razna totul. Iar pereţii (care momentan se află în sala mare, deci nu îi veţi vedea în fotografiile de la repetiţii, n.red.) reprezintă toată tehnologia, reprezintă codurile binare. În spatele oricărei tehnologii e multă matematică şi multă ştiinţă, iar pereţii reprezintă puntea de legătură dintre relaţia lor dinăuntrul casei şi tehnologia care este în exteriorul lor, care îi presează, îi ţine închişi.  Am multe emoţii în legătură cu scenografia. Trebuie să îmbini bucăţi de puzzle care nu sunt ale aceluiaşi joc. Şi există riscul ca ultima piesă să nu se potrivească cu întregul. De asta mi-e cel mai frică. Vreu să le văd pe toate odată, vreau să văd că sunt ok şi că arată bine împreună.”

Elementele pe care le veţi vedea pe scenă nu s-au lăsat uşor de găsit. Denisse şi Norbi (cu mine lipăind în umbră) le-au căutat prin târg, prin mall, prin magazine de mobilă, au navigat pe internet, au subliniat şi tăiat nenumărate variante. De fiecare dată apăreau două întrebări esenţiale: 1. Se potriveşte cu ansamblul astfel încât să existe un echilibru estetic? şi 2. Este cu adevărat necesar acest element? Mai exact… îl folosim în spectacol? Fiecare obiect pe care spectatorul îl vede pe scenă trebuie să aibă o utilitate şi un sens. Nu e loc de lucruri gratuite. Cu aceste idei în frunte, au intrat în familie canapeaua, biroul, suportul de lumânare şi suportul de creioane, cărţile lui Owen, hainele celor doi îndrăgostiţi, iar acum echipa se află în aşteptarea căştilor black box care vin tocmai din Londra, a fotoliului şi a scaunului de birou. Foarte curând, puzzle-ul va fi complet, iar Denisse, liniştită.

Dar construcţia nu se opreşte aici…

Încă din prima seară mi-am dat seama că scenografia nu va fi constituită doar din obiecte cu o consistenţă fizică, să zicem aşa. După ce m-au primit cu căldură şi m-au servit cu un sandvici cu trei tipuri de salam, membrii echipei au început căutarea unui joc video potrivit pentru proiecţii. Trebuia să fie puţin cunoscut, cu o grafică interesantă şi foarte dinamic… Varianta finală o veţi vedea la avanpremiera care va avea loc în 2 sau 3 februarie. Într-o altă zi, a urmat alegerea melodiilor care să ruleze pe fundal, melodii aflate încă în stare de „posibilităţi”. Joi am vizitat cabina de sunet şi lumini, ocazie cu care l-am cunoscut şi pe tehnicianul Robert. Bineînţeles că nu am fost doar aşa, în vizită, ci cu un scop bine definit: înregistrarea vocii black box-ului, voce interpretată de Ana Şuşca, actriţă la Teatrul Anton Pann, căreia Norbert i-a cerut să abordeze două atitudini: o dată neutră, iar următoarea dată senzuală, pentru a vedea care se potriveşte mai bine.

Fotografie realizată de Boda Norbert
Fotografie realizată de Boda Norbert

În aceeaşi seară, am coborât în sala mare, unde erau montaţi pereţii despre care vorbea Denisse, pentru a face nişte fotografii pentru afiş, respectiv un videoclip pentru promo. Era în jur de zece şi teatrul aproape pustiu. Norbert şi Olimpiu au montat cele două halogene, iar apoi regizorul şi-a pregătit aparatul de fotografiat. Eu mă jucam cu elasticul de păr futurist şi anti-stres primit de la Denisse, amândouă privind decorul din primul rând, iar Olimpiu… ia-l de unde nu-i. Deodată se aude pianul din foaierul de la etaj. Denisse pleacă în cerecetare de teren şi nu se mai întoarce. După vreo două minute, mă ridic şi plec în căutarea ei. Olimpiu era la pian, iar ea pe fotoliu. M-am aşezat şi eu. Afară era noapte, vânt, în teatru – aproape întuneric. Se auzeau doar clapele acestui instrument bătrân care a văzut ambele războaie mondiale. Ghemuită în fotoliu, cu un sentiment de acasă mă uitam la afişele uriaşe: „Trilogia Belgrădeană” de Biljanu Srbljanovic, regia Cristi Juncu, „Ești un animal, Viskovitz! ”de Alessandro Boffa, regia Tudor Lucanu, „O poveste ciudată cu un câine la miezul nopţii” de Mark Landon şi Simon Stephens, regia Vlad Massaci, „Respiră” de Duncan MacMillan, regia Adrian Roman, „Revizorul” de Gogol, regia Vadas László, şi multe alte spectacole care au văzut scena Teatrului Anton Pann.

După câteva minute, ne întoarcem în sala mare şi începe şedinţa foto. Norbert îi coordonează, face câteva poze, încearcă să îşi dea seama cum să prindă cea mai bună lumină, Denisse şi Olimpiu se distrează, apoi începe filmarea, iar la final, toţi trei se adună în jurul micului ecran să vadă ce-a ieşit.

Cu dor de repetiţii

Vineri are loc primul şnur acronologic şi ultima repetiţie înainte de plecarea celor doi la Londra. Denisse şi Olimpiu îşi iau zborul, Norbi începe să lucreze la afiş, la proiecţii, iar eu mă trezesc cu o după-masă înfiorător de liberă în faţa, obligată să îmi limitez plimbările prin teatru la traiectoria bucătărie-cameră. După un prânz copios şi o hoinăreală prin Vâlcea, termin de transcris notiţele şi interviurile. Se face seară şi mă pregătesc de culcare. E clar că mâine dimineaţă voi avea suficient timp pentru redactarea materialului.

Iată-mă în dimineaţa ultimei zile petrecute în Teatrul Anton Pann. Iau micul dejun, mă aşez la masă cu laptop-ul în braţe şi caut o propoziţie de început suficient de captivantă ca să vă angreneze iremediabil în lectură. Nu prea ştiu ce să scriu, aşa că hotărăsc să dau startul acestei poveşti cu prima experienţă trăită în sala studio, cu Black Box. Spunea Norbi la un moment dat că primele experienţe sunt cele mai puternice. Cu dor de repetiţii, iau aer în piept şi încep: „Scena se înviorează pe măsură ce Denisse şi Olimpiu aşează paharele, cărţile, umeraşele, mărul, pantofii la locul lor…”

 

Fotografia de copertă este realizată de Boda Norbert.

Leave a Reply