Căutând-o pe Ana. Stări cu ecou.

fotocoperta banane tragedie

Două teatre independente din Oradea. Un one-man show. Un one-woman show. Două poveşti diferite. Două stilistici diferite. Două spectacole de calitate.

 

Căutând-o pe Ana

„Vă plac bananele, tovarăşi?” este un spectacol revigorant, solid care vorbeşte cu mult umor firesc şi fin despre magazinele goale, superputerile lu’ tăticu’ de a expedia oameni la Gherla, sovietici iubiţi de toată lumea, flori galbene pictate în roşu pentru vizita lui Ceauşescu, Ana care n-a văzut niciodată o banană…

studio actVorbim despre un one- man show marca Studio Act, realizat în coproducţie cu Teatru 3G Târgu Mureş. Studio Act este un teatru independent din Oradea,  înfiinţat în 2016 de  Alin Stanciu (actor), Eugen Neag (actor), Ioana Ciobanu (traducător) și Sella Andre (antreprenor), care şi-a găsit casa într-o sinagogă veche din 1915, devenită acum un spaţiu tineresc, vibrant şi plin de culoare. „Vă plac bananele, tovarăşi?”,  un spectacol în format studio, regizat de Ándi Gherghe, are la bază piesa de teatru omonimă, scrisă de Székely Csaba şi transformată de autor într-o monodramă construită inteligent.

Haideţi, aşadar, să privim comunismul prin ochii întrebători ai unui copil care înregistrează fără să judece. Robert ne declară că o caută pe Ana, dar până la finalul reprezentaţie înţelegem clar că el caută răspunsuri. Doar că, pe atunci, nu prea se găseau răspunsuri şi, cu siguranţă, nu pentru oameni ca Robert. Alin Stanciu joacă firesc, logic, asumat, creând un personaj consistent, fără nicio urmă de patetism. Fluiditatea şi prezenţa sa totală conving, iar astfel Robert ne apare aproape, la o aruncătură de băţ, ne stârneşte curiozitatea şi astfel îl ascultăm cu plăcere.

va plac bananele 2Ritmul spectacolului este alert, susţinut şi captivant, spectatorul rămânând prins în poveste chiar şi atunci când firul întâmplărilor capătă bucle, noduri şi întorsături neaşteptate. În acest labirint biografic suntem însoţiţi la fiecare pas de umorul tonic şi natural, care îşi îndeplineşte scopul  de a livra în glazuri digerabile, poate chiar ademenitoare, nişte adevăruri care înţeapă şi dor. E un comic situaţional, inalienabil, derivat din percepţia personajului asupra realităţii.

Şi în acest caz ne aflăm faţă în faţă cu o realitate incomodă, tulburătoare care se cere explorată şi înţeleasă. Un spectacol frumos despre lucruri mai puţin frumoase, „Vă plac bananele, tovarăşi?” este necesar în măsura în care ne spune poveşti fragile şi tăioase despre un regim ale cărui amprente le simţim şi astăzi.

 

Stări cu ecou

 

Un funambul. Ea este un funambul, o fiinţă care se scufundă până la capăt în fiecare umbră a sa încercând mereu să îşi păstreze echilibrul. Merge pe funie, se leagănă pe funie, se destăinuie pe funie. Iar noi observăm intrigaţi pulsaţiile vii ale aceste femei, un exces prin simpla sa existenţă.

22014736_1600305170020259_1402027616_nTragedie pentru o singură voce, montat de Sebastian Bărbălan la Experiment.Teatru.Clandestin din Oradea, este un spectacol care aşează sub lupă complexul organism al sensibilităţii, învăluind totul într-o aură de mister. Discurs într-un ciorap, Un mort în plus şi Sfârşitul concertului sunt cele trei proze preluate din volumul Confidenţe fictive, scris de Nina Cassian, şi transformate de către regizor într-o monodramă.

Fascinant este faptul că limbajul literar savuros, profund metaforic şi organic, specific scrierilor Ninei Cassian, nu a suferit nicio modificare, devenind categoric o provocare pentru Anda Tămăşanu. Misiunea ei? Să ducă fiecare stare până la capăt. Conducând personajul din paroxism în paroxism, actriţa rămâne clară, cursivă, credibilă, fie că e vorba de fragilitate interiorizată sau de disperare împinsă în grotesc. Un alt mort între atâţia morţi, această femeie a fost cândva ea însăşi organul brut al emoţiei, iar Anda Tămăşanu reuşeşte cu brio să redea o astfel de coloratură interioară

22052519_1600305140020262_387579874_nToate aceste dezvăluiri au loc într-o lumină crepusculară, ca-ntr-o mică peşteră de pe fundul mării, printre ghemotoace de fum şi acorduri delicate care amplifică şi armonizează atmosfera. Un reflector vegheză din fundul scenei, creând impresia că asistăm la mărturisirile unui om care stă cu spatele la public şi la lume, spunându-ne povestea care se derulează dureros de viu pe ecranul conştiinţei sale. Iar acest „dureros de viu” este susţinut şi de prezenţa microfonului care amplifică plăcut fiecare emoţie. Singurul element deasupra căruia pluteşte un nor de confuzie este costumaţia actriţei care, deşi rezonează vizual cu ansamblul, nu pare justificată.

Tragedie pentru o singură voce este un spectacol neobişnuit care îşi atinge scopul, privitorul putând să urmărească şi să studieze, mai mult sau mai puţin implicat, o vivisecţie în organismul emoţiilor, o poveste de stări cu ecou.

 

Notă: Fotografia din spectacolul “Vă plac bananele, tovarăşi?” a fost realizată de Răzvan Micorici.

Leave a Reply