Cea dintâiu ceata de tineri teatralişti la noi (1870)

ceata

Citim în nr. 24 (apărut în 12 septembrie 1903) din Răvașul, la rubrica de știri Revașul Clujului:

Caragiale, vestitul scriitor român din Bucureşti a cercetat, în 3 Sept. n. Clujul, unde a petrecut o zi. Distinsul scriitor a spus directorului nostru, că era informat din foile bucureştene, că aici ar fi o esposiţie etnografică românescă, şi a venit se o vadă, dar’ s’a înşelat.

În aceaşi zi, sara, dl. Caragiale s’a întors la Sinaia. Clujul altfel i-a plăcut şi şî-a esprimat dorinţa de a locui aici.

În același număr găsim un articol despre și o imagine în care apar Ioan Gavruş, loan Bacţu, Maria Centca, Vasiliu Filíp, Andr. Centca, Vasiliu Ghete, Vasiliu Miele, Vasiliu Podóba, Georgiu Alesandrescu, Margareta Alesandr., iar în editorialul cu titlul Teatru românesc citim, cu italice:

Ne place la Crăciun se vedem „craii” şi copii cu „Steaua” pentru-că ne amintesc cu fapta, cu înfăţoşarea mai viu, ca ori ce cuvînt, naş­terea Mântuitorului nostru.

Cu tote ca craii sunt o altfel înfăţoşare fórte slabă a acelui fapt mare şi dumnezeesc. Cat de mult ne-ar placé inse, dacă am vedé înfăţoşându-ni-se prin omeni, anume înveţaţî la acesta, întâmplări şi făptuiri măreţe din viata îndepărtată, stinsă a străbunilor noştri, frânturi din traiul lor, bun-rëu cum va fi lost; bucăţi rupte şi reînviate din lumea acea trăită de strămoşii noştri, despre care aşa cu plăcere ascultăm povestindu-ni-se?!

Asta e ţinta teatrului: sê ne reînvie, ca într’un vis amăgitor, lumea stinsă, în care au trăit, au lucrat şi au luptat străbunii noştri.

Sê-i vedem în portul lor, simplu şi frumos, gră­ind în limba lor cea veche şi înţeleptă, cântând doinele lor jalnice şi horele lor vesele, jucând jocurile lor — pe cari abia le-am mai păstrat, — ca îndrăgindu-le să le păstrăm mai bine, şi tot ce a lost bun şi vrednic, vitejesc şi cu virtute la ei, să ne însuşim, şi tot ce a lost rèu să lăpădâm, îndreptându-ne; şi së trăim astfel de nou viaţa lor, unindu-ne sufleteşte cu ei, şi cu noi înşine toţi, şi astiel së ne închegăm tot mai bine într’un neam bun, tare şi puternic.

Asta-i ţinta spre care nisuesc, tieatrul românesc şi cei ce înainte cu peste 30 ani au înfiinţat societatea pentru „fondul de teatru”, ce şi-a ţinut adunarea deunăzi în Sebeşul săsesc.

Ţinta acesta e firescă; ea are rădăcini în inima omenescă, în firea omului. Aşa ne-a făcut Dzeu : dor nici së ştim cât mai mult, din ce a fost, ce este şi ce va fi? Boldului natural al omului respunde deci teatrul, acest mijloc de a înfăţoşa înaintea ochilor noştri trecutul. Evlavia faţă cu părinţii noştri l’a făcut să resară, şi evlaviei acesteia îî slugeşte el.

De aceea cu dor dorim să avem şi noi un teatru, o ceată de omeni, înveţaţi întru a înfăţoşa bine, şi cu bun scop, trecutul nostru.

De mult s’au ivit printre Români omeni dornici de a suplini teatrul. Cu bună voinţa, cu inima lor, au căutat se umplă un gol ce-l simţiam cu toţii. Cea dintâiu ceată mai mare de omeni tineri, deprinşi a juca teatru, s’a pornit din Cluj. In icóna ce o dăm se ved fe­ţele lor. Erau studenţi tineri şi domnişore.

Ei au umblat prin câteva oraşe şi au stîrnit dorul de teatru, care demult trezi-se în inimile româneşti, — începutul cel dintâiu îl făcuseră teologii din Blaj — dor care a încolţit în societatea pentru adunarea fondului de bani pentru un teatru românesc.

Acum, că societatea pomenită a adunat 313 mii de corone pentru teatru romanesc, putem şi noi nădejdui, că in câţî-va ani vom avé o cetă de tineri anume pregătiţi pentru măiestria frumosâ, dar grea, a teatrului şi atunci vom avé pe lângă cele de acum un nou mijloc de cultivare: vom avé teatrul românesc.

Sursă: BCU, arhiva digitalizată Revașul, 1903

Leave a Reply