Eleganță în teatru: A douăsprezecea noapte

d10

Personaje clare, spumoase, care înmuguresc dinlăuntru, un decor al verdelui idilic pregătit să pună în lumină jocul actoricesc, muzică elegantă, interpretată cu finețe, umor expansiv, ludic și o poveste shakespeariană despre aparențe și esențe, transpusă în scenă cu o fidelitate care se pliază, dar nu se confundă cu realitatea noastră contemporană. Acestea sunt elementele care pigmentează spectacolul „A douăsprezecea noapte” al Teatrului Metropolis, regizat de Victor Ioan Frunză. Limpezimea și cursivitatea spectacolului sunt fundația unei varietăți autentice de tipuri umane care evoluează logic și captivant de la început până la sfârșit. Actorii alcătuiesc o echipă bine coagulată, reușind să se pună reciproc în valorare în așa fel încât individualitatea fiecărui personaj să cucerească și să convingă.

d2Corina Moise creează o contesă Olivia imprevizibilă, tranșantă, ironică, seducătoare și totuși fragilă, gata să se fărâmițeze îndărătul măștilor pe care și le asumă. Privirea intensă și expresivă ridică semne de întrebare, incitând spectatorul să descopere ce se afă în spatele acelor gesturi când energice și cadențate, când moi și fluide. Nicoleta Hâncu o interpretează pe Viola, naufragiata fată mare devenită pe neașteptate tânăr servitor și confident în casa ducelui de care este îndrăgostită. Actrița atribuie personajului capacitatea de a rămâne sincer și transparent în ciuda travestiului. Surprinzătoare este energia și profunzimea vocii care dezvăluie acea siguranță de sine emoționantă a inocenței.

d1Adrian Nicolae îl aduce în lumina scenei pe sir Toby, un unchi turmentat, parvenit, comic și falit care merge pe șapte cărări, râzând „și de dracu și de mumă-sa”.

Perechea lui, sir Andrew, este interpretat de Sorin Miron. Nătângul pretendent al contesei și camaradul de beție al primului abia se ține pe picioare, actorul reușind să facă din el o biată marionetă căreia îi tremură genunchi și sabia în mână, dar poate că și mersul specific lăsat pe spate este un simbol ilustrativ pentru lipsa coloanei vertebrale.

Andreea Grămoșteanu îi oferă cameristei Maria viclenia și naturalețea omului care știe prea multe și nu se sfiește să-și facă mendrele în casă.

d4Un alt personaj în jurul căruia se concentrează umorul acestui spectacol este îngâmfatul și păcălitul Malvolio, întruchipat de George Costin. Exuberant, bățos și mereu în alertă, Malvolio își trădează toate secretele în expresivitatea neobosită a actorului.

d6Bufonul creat de Andrei Huțuleac este simplu, haios, senin, mirosind a adevăr sub „nebunia” sa.

Talentului actoricesc i se adaugă înclinația muzicală: cântând își păstrează același spirit firesc, deschis, ironic și cu picioarele pe pământ.

Ducele Orsino însă pare că s-a rostogolit dintr-o altă lume. d3

Alexandru Pavel îi împrumută personajului aerul visător și absent al omului care își trăiește iluziile la temperatură maximă, rămânând totuși loial propriilor principii chiar și în momentul în care sfârșitul deconspiră încurcătura produsă.

Codrin Boldea reușește să-i contureze lui Sebastian, fratele pierdut și regăsit al Violei, un caracter credibil aflat sub zodia unei călduri autentice pregătite să se mire în fața lumii. I se alătură hotărâtul pirat Antonio în interpretarea fermă a lui Alin Florea, căpitanul (Matei Arvunescu), Fabian (Carol Ionescu), Preotul (Costin Dogioiu), Valentin (Flavius Călin), Curio (Marian Olteanu), Valetul Oliviei (Voicu Aaniței), ofițerii (Matei Arvunescu și Andrei Redinciuc) și suita ducelui (Ștefan Mohor, Paul Radu și Andrei Redinciuc), fiecare având o prezență de spirit care concentrează atenția înspre claritatea spactacolului ca întreg.

d8Decorul creat de Adriana Grand este verde, proaspăt, simplu și expresiv. Scena – o grădină plină de iarbă în care răsar din când în când băncuțe sau scaune simbolice pentru spații interioare și în mijlocul căreia tronează nestingherit un măr bogat și impunător. Asemănarea cu Paradisului e evidentă și, concomitent, ironică. Nu e nimic paradisiac în această reflecție comică și fidelă a umanului. Cu toate acestea, personajele principale sunt aduse pe rând față în față cu fructul interzis… O interdicție a iubirii sau a cunoașterii? Orsino o iubește pe Olivia, Olivia îl iubește pe Cezario sub hainele căruia se află Viola, iar Viola e îndrăgostită de Orsino. Nimeni nu poate atinge sau cunoaște ceea ce iubește. E vorba despre suspansul și tumultul care urmează imposibilității cunoașterii adevărului în general. Fie că se reflectă sau nu în iubire.

d5Aceeași Adriana Grand concepe costumele care devin parte integrantă a spectacolului. Discretă, sugestivă și cu bun gust, îmbrăcămintea personajelor nu este nici contemporană, nici inspirată din vremurile trecute. Este pur și sumplu așa cum trebuie să fie în așa fel încât să oglindească statutul și personalitatea personajelor, să înlesnească jocul actorilor și să îndrepte atenția spre esențialul spectacolului. Senzația de echilibru este însă tulburată de apariția lui Malvolio în costum de Superman care, în opinia mea, este nejustificată. Actorul nu ar fi avut nevoie de un asemenea „auxiliar” pentru a-și completa interpretarea și cu siguranță că nici spectacolul.

d7Muzica semnată de Cari Tibor întregește această A douăsprezecea noapte, adăugându-i o dimensiune subtilă, delicată, care sensibilizează și se apropie de urechea spectatorilor, invitându-i.

Versiunea scenică a piesei shakespeariene propusă de regizorul Victor Ioan Frunză este o mașinărie bine unsă care funcționează așa cum trebuie.

Spectacolul „A douăsprezecea noapte” nu este nici „inovator”, nici „senzațional”.

Este elegant și veritabil, este despre noi.

1 thought on “Eleganță în teatru: A douăsprezecea noapte

Leave a Reply