Eu sunt femeia ta – Iarnă, farmec şi mişcare

18199340_10212037197060285_6059219318919841126_n

Iarna e albă, singuratică, poate chiar uşor imaterială, e o pânză curată, un lăcaş rece, dar sigur, în care oameni fragili, confuzi, tânjind apropiere se pot întâlni şi explora. Iarna e o stare, un gol interior pe care el şi ea caută să îl umple, un decor paşnic, puţin sinistru, perfect pentru dezbrăcarea sufletelor.

Sunt unele adevăruri pe care ne este greu să le exprimăm în cuvinte, aşa că ele zac în noi licărind câteodată spre lume. Nu se văd, nu se aud, dar se mişcă. Asta e… În spectacolul Iarna montat de regizorul Mihai Măniuţiu la Teatrul Nottara din Bucureşti, emoţia şi gândurile se mişcă, iar astfel noi le putem urmări, descifra, simţi şi înţelege. Explorarea, descoperirea, revigorarea, nevoia de evadare, blocajele, crizele, momentele de atentă cântărire a situaţiilor, tentativele de armonizare, uneori înduioşător eşuate, solidaritatea, puterea de a crea în doi, căutarea unui loc, toate aceste ipostaze pe care cei doi le traversează se transformă în dans datorită coregrafiei semnate de Andrea Gavriliu.

cat-andIată-ne aşadar faţă în faţă cu două perspective: cea a cuvântului-aparenţă metamorfozat în cuvânt viu şi cea a mişcării interioare. Dar pentru a înţelege necesitatea acestor două dimensiuni, trebuie să ne întoarcem la punctul zero al spectacolului şi anume piesa de teatru Iarna, scrisă de autorul norvegian Jon Fosse. Deşi la prima citire textul poate părea puţin ofertant, tocmai ingredientele care produc această impresie (replicile succinte, simple, voit redundante, situaţiile ambigue şi personajele construite schematic, dar cu un accent puternic pe stările esenţiale mesajului) transformă piesa într-un schelet misterios  care trebuie studiat, înţeles, iar apoi integrat într-un organism complex şi funcţionabil pentru a impresiona.

Eu, cea care sunt căsătorită dintotdeauna, vreau să aparţin. Sunt frumoasă, sunt femeia ta, dar poate că nu aşa trebuie să fie…- pare să spună Ea, personajul feminin, un fragil conglomerat de întrebări,impulsuri şi simţiri pe care actriţa Catrinel Dumitrescu îl pictează natural în tonuri şi nuanţe unduitoare, tremurânde. Nevoia de afecţiune o descifrăm în tărăgănarea muzicală a vorbirii, deznădejdea şi confuzia se ivesc în moliciunea gesturilor, iar hotărârea, frica, luciditatea le observăm în momentele în care actriţa schimbă macazul înzestrând personajul cu un realism pe alocuri muşcător.

“Totul trebuie să fie exact aşa cum este” – ne spune El (Andi Vasluianu) şi într-adevăr deschiderea şi lejeritatea cu care acceptă pătrunderea neaşteptată a acestei femei fără busolă în viaţa lui nu face decât să-i confirme crezul. Sinceritatea, lipsa de stridenţe, loialitatea față de linia personajului sunt îmbogăţite în a doua jumătate a spectacolului de exactitate, atitudine retorică, putere de convingere, spirit ludic, umor şi o capacitate aparte de a ridica elegant intensitatea trăirilor până la punctul culminant. Înțelege și nu înţelege în acelaşi timp, ascunzând în sine, ca fiecare dintre noi, propriile drame şi contradicţii.

15156946_1709350512716337_6685679548538593629_oDar dincolo de cuvânt, dincolo de interpretare, dincolo de priviri se află dansul, poezia mişcării, această a doua dimensiune care ne invită să păşim în interiorul personajelor, acolo unde totul e sincer şi neşlefuit, ca un adevăr comun, foarte intim pe care ei îl viseaza inconştient şi împreună. Ştefan Lupu şi Andrea Gavriliu sunt reflecţiile celor doi – imateriali, mereu prezenţi, gata să depună mărturie pentru cele mai ascunse gânduri, fie că e vorba de solouri, momente coregrafice în doi (ocazie cu care se identifică automat o foarte bună colaborare între parteneri), sincronuri cot la cot cu actorii sau atente şi subtile urmăriri din umbră. Energia, precizia, flexibilitatea, alternanţa mişcărilor fluide, elastice cu cele rupte, sacadate, spasmodice şi condimentarea expresivităţii corporale prin prezenţa gândului reflectat în mimică (mai vizibil în cazul Andreei Gavriliu) sunt câteva dintre ingredientele datorită cărora cei doi dansatori reuşesc să umple dinamic şi sensibil scena, invitând publicul să le descopere punctele vulnerabile şi demonstraţiile de forţă.

Bun-1-totiExact aşa şi este… Spectacolul te invită, nu te absoarbe, îţi bate la uşă, nu se impune şi asta pentru că momentele de respiro, printre care se numără şi repetarea mecanică a mişcărilor cheie, permit spectatorului să reevalueze ceea ce urmăreşte, să observe convenţiile, să înţeleagă şi să se joace cu propriile interpretări… fie că e vorba de dans, decor sau de firele poveştii. Spectacolul oferă aşadar alternativa detatăşării şi timpul necesar descifrării de ce-urilor, cu riscul de a pierde însă în anumite momente atenţia şi implicarea privitorului. Dar acest aspect se află în strânsă legătură cu percepţia subiectivă şi disponibilitatea personală a spectatorului de a păşi voluntar spre lumea întruchipată în faţa sa, de a căuta activ… Totuşi, cu sau fără această atitudine participativă, atmosfera creată prin scenografie, muzică şi lumini rămâne la fel de consistentă, diafană şi captivantă.

cutiaEl şi ea se află într-o cutie, întreg spaţiul de joc se află într-o cutie, lumea lor e o cutie. Dar de ce o cutie? Captivitate, intimitate, izolare, vis… Fiecare este blocat în propriile dileme şi întrebări, iar acum par a fi aruncaţi de către cine ştie cine în acest spaţiu închis pentru a se descâlci reciproc. În interiorul lor e iarnă şi pustiu, iar de jur împrejur totul pare vag, neclar, confuz. Iată unul dintre motivele care ar justifica faptul că întreaga scenă este acoperită de un strat gros de pene albe şi pufoase asupra cărora actorii şi dansatorii acţionează constant, sugerând astfel modurile în care ei încearcă să îşi descopere şi modeleze lumea: se spală cu puf pe faţă pentru a se dezmetici, pentru a se trezi la realitate şi se scutură de el pentru a scăpa. Acestor elemente li se adaugă cele patru cuburi manevrate cu uşurinţă pe toată suprafaţa scenei pentru a servi la oglindirea schimbării raporturilor dintre personaje. Surprinzător, practic şi oniric sunt trei adjective care ar putea contura creaţia scenografului Adrian Damian nominalizat în acest an la premiile UNITER pentru acest spectacol.

genericPovestea însă nu se încheie aici… Următoarea oprire este light-design-ul creat de Cristian Şimon şi Andrei Florea. Un alb curat scufundă toate colţurile scenei pentru ca apoi, odată cu erupţiile interioare concretizate în dans, pereţii cutiei să devină paleta unor jocuri hipnotice de lumini. Uneori… se ivesc şi nişte gratii. Câteodată se lasă un albastru delicat, iar atunci când sună telefonul, întreaga scenă se afundă în roşu: o pată, ceva ce nu ar fi trebuit să fie. Iar dacă închidem ochii auzim vânt, auzim vioară, auzim ritmuri energice, pătrunzătoare de electro. Deschidem ochii şi ne dăm seama că atât muzica semnată de Mihai Dobre şi Ana-Teodora Popa, cât şi sound-design-ul conceput de Vladimir Ivanov se împletesc strâns cu dansul şi îl aduc la lumină… la şi mai multă lumină!

Iarna este un spectacol obscur şi luminos în acelaşi timp, este un spectacol despre o întâlnire bizară, despre nevoia de afecţiune şi căldură, despre ceea ce se află dincolo de tăcerea ivită în miezul cuvintelor.

 

Fotografii realizate de Adi Bulboacă.

 

Iarna
de Jon Fosse

Teatrul Nottara Bucureşti

Premieră: 30 Septembrie 2016
Regia: Mihai Măniuțiu

Distribuția: 
EA – Catrinel Dumitrescu / Andrea Gavriliu
EL – Andi Vasluianu / Ştefan Lupu

Muzica: Mihai Dobre, Ana-Teodora Popa
Scenografia: Adrian Damian
Traducerea: Carmen Vioreanu
Coregrafia: Andrea Gavriliu
Sound-design: Vladimir Ivanov
Light-design: Cristian Șimon, Andrei Florea

 

 

 

 

 

 

 

Leave a Reply