Generaţia #romgleză în Cuibul Artiştilor

cuib9

Intrăm într-o cafenea fără un scop definit. Plouă afară şi am ajuns prea devreme la locul de întâlnire. Ce e de făcut? Păi nu e mare filozofie. Comandăm o cafea şi aşteptăm. Aşteptăm, sorbim discret din ceaşcă  şi ne uităm la oameni, doar aşa, ne uităm la oameni şi la cai verzi pe pereţi. În jurul nostru, cei mai mulţi, fie în grupuri sau în perechi, stau cuminţi cu telefoanele în mână. Toţi privesc ecranul. Toţi privesc înainte.

cuib3

„Toţi privesc înainte” se numeşte şi spectacolul-laborator al trupei de juniori din cadrul Teatrului Independent Cuibul Artiştilor, jucat spre finalul Festivalului în Cuib. Aici însă nu mai vorbim despre o cafenea, ci despre bara de la bloc pe unde-şi face veacul o gaşcă obişnuită de adolescenţi obişnuiţi care vorbesc #romgleză.

Cu mult umor, energie şi chef de teatru, aceşti actori de 17-18 ani vorbesc sincer şi asumat despre lipsa de comunicare, smartphone-uri, despre ce înseamnă să aparţii unui grup, despre nişte oameni în devenire, proaspeţi, necizelaţi, gata să explodeze în orice moment, despre nişte nici copii-nici adulţi care, păstrându-şi ochelarii de cal, caută o crăpătură şi vor să simtă emoţie, atingere, înţelegere, senzaţia de acasă.

cuib7Sara Cuncea, Ana Maria Vînău, Lorin Presecan, Rareș-Ștefan Ularu şi Andrei Mihalea formează (sub coordonarea scenică a lui Vlad Basarabescu) o echipă foarte bine coagulată, capabilă să creeze relaţii scenice solide, acţiune dinamică şi personaje clare, savuroase, cu profil psihologic susţinut.

În ciuda vârstei, actorii umplu scena cu lejeritate, captivează şi reuşesc surprinzător de bine să dezvăluie dualitatea ascunsă în interiorul acestor adolescenţi şi conflictele care îi macină: printr-o privire, printr-un gest, printr-o vorbă, înţelegem ceea ce se află dincolo de mască.

cuib4Spectacolul este construit în ritm alert, povestea desfăşurându-se cursiv şi plăcut. Dilemele adolescentine tratate de cele mai multe ori cu un zâmbet indulgent de câtre oamenii mari, prind aici consistenţă şi credibilitate. Da, aici, acum, în această etapă a vieţii mele e chiar tragic dacă tipu’ căruia i-am lăsat “o ventuză” pe gât nu mă mai bagă în seamă şi e la fel de tragic dacă-mi place de o tipă din afara grupului, aia cu rochii şi fără telefon, aia pe care toţi prietenii o urăsc, şi ea, în loc să-mi dea o mână de ajutor, stă acolo şi nu înţelege cât de important e să spună măcar o dată cuvântul “căcat”. Cred că una dintre reuşitele spectacolului este faptul că te face să înţelegi subtil “de ce”, care sunt fricile şi nevoile personajelor.

cuib8Toate acestea îşi fac simţită prezenţa în textul scris de Mihai Ignat, poet şi dramaturg contemporan. Piesa este vie, dinamică, are un limbaj convingător, deosebit de oral, ancorat în actualitate. Este un text care nu spune de fiecare dată lucrurilor pe nume, ci le oferă şansa de a se lăsa ghicite. Lipsa de comunicare înseamnă, până la urmă, nişte dorinţe puternice deghizate în nimicuri.

Decorul semnat de Remus Alexandru Gabor, simplu, eficient şi în perfectă concordanţă cu micro-cosmosul acestor adolescenţi, pregăteşte o surpriză spre finalul spectacolului, dezvăluind ce se află dincolo de zidurile gri şi mototolite: amprenta lingvistică a unei generaţii.

Fiecare însă îşi poate alege propria variantă de interpretare. Mie aceste panouri mi-au transmis următorul mesaj: “Da, ăştia suntem noi, generaţia hashtag, generaţia romgleză, generaţia care nu mai ştie să comunice. Ăştia suntem noi, asta vedeţi. Oare e doar atât?”

„Toţi privesc înainte” este un „must see” pentru toţi adolescenţii (şi nu numai), este un spectacol cinstit care surprinde prin maturitate şi ne dă de înţeles că din acest cuib al artiştilor vor scoate capul actori cu mult potenţial.

Leave a Reply