Împreună la teatru: Pistoale cu apă, viniluri şi alte motive pentru care trăim

DSC07746

1427: Să nu-ţi pese câţi bani cheltuieşti în vacanţă pentru că banii străini arată ca ăia de la monopoly. Sunt atât de multe lucruri mici datorită cărora alegem să trăim. 6: Pistoale cu apă. Şi cine poate spune că nu s-a întrebat niciodată “Eu pentru ce trăiesc ?” ? Spectacolul  O mie de motive ne aminteşte că la astfel de întrebări putem răspunde mai bine împreună.

Bazat pe textul Every brilliant thing al lui Duncan Macmillan şi montat de Horia Suru la Teatrul Point din Bucureşti, O mie de motive este un one-man show care ne atrage într-un joc interactiv al poveştii. O poveste sinceră. Dar dacă vorbim despre un joc, vorbim şi despre reguli, mai exact despre o convenţie care e instalată încă din primele momente: fie că e vorba de lista alcătuită cu ajutorul biletelor primite la intrare, sau de transformarea câtorva dintre noi în personaje, publicul participă.

DSC07797Astfel, suntem provocaţi să ne părăsim propria zonă de confort pentru a construi una nouă, colectivă, o sferă în care comunicarea autentică e posibilă, mai mult decât atât, e necesară. Odată absorbiţi de această dimensiune, rolul nostru e clar: personajul încearcă să creeze un pod, să ne vorbească deschis, ca şi cum am fi prietenii lui cei mai buni. Iar din acest moment, fiecare convenţie se justifică : De ce interacţionăm? De ce e atât de natural, atât de non-artificial, de non-teatral? De ce ar trebui să ne simţim confortabil pe scenă chiar dacă uneori nu ne e chiar atât de uşor ? Pentru că suntem prietenii lui şi încercăm să facem ceva împreună.

Despre aceste aspecte am vorbit cu regizorul Horia Suru după încheierea spectacolului :

E un soi de fragilitate a spectacolului pentru că, fiind părţi care ţin de oamenii din public, există riscul ca totul să o ia într-o altă direcţie, dar eu am vrut ca direcţia să fie mereu  aceea a poveştii. Şi-atunci am lucrat la aspectul ăsta, pe care din punctul meu de vedere Florin îl face foarte bine, de a instala un fel de stare de confort în spectator. Aici ne-am dorit să se-nţeleagă următorul lucru : eu spun o poveste, şi povestea asta e mai importantă decât mine, sau decât tine care mă ajuţi să o spun. Efectiv tu, spectator,  îmi oferi mie un ajutor ca să povestim pentru toată lumea. Şi Florin cred că reuşeşte asta, să stabilească o stare generală de confort şi de participare inclusiv a celui mai timid om  posibil care se blochează. Evident de la show la show se schimbă foarte multe lucruri în funcţie de energia sălii, de energia oamenilor. Show-urile sunt diferite, dar povestea-i aceeaşi, nu se alterează. Tot timpul povestea pe care-o spunem primează. 

Într-adevăr convenţia e susţinută şi în jocul actorului Florin Piersic Jr. De la A la Z, e direct, cursiv, atent, sincer, pendulând mereu între sensibilitate fragilă şi detaşare lejeră. Această senzaţie de onestitate rămâne intactă chiar şi în momentul în care personajul însuşi joacă un rol în propria poveste : «Vino te rog pe scenă. Hai să zicem că tu eşti eu, şi eu sunt tata, ok? Îţi arăt cum a fost. » Nu încearcă să convingă, nu are nevoie de asta. Pur şi simplu ne povesteşte despre viaţa lui, despre mama sinucigaşă, despre cărţi, muzică, despre tipa aia din bibliotecă… Dar toate acestea au trecut. Nu fără urmă, dar au trecut. Şi exact asta simţim în interpretarea actorului.

DSC07813Construcţia spectacolului e aproape matematică. Alternanţa dintre scenele de adâncă reflecţie şi cele de relatare colectivă energică, detensionantă este menită să menţină trează atenţia publicului, reconectându-l constant la ceea ce se întâmplă pe scenă. Totuşi, am simţit nevoia unui accent mai puternic pe latura emoţională a poveştii. Există momente în care toate aceste experienţe de viaţă delicate, profunde şi de impact pierd forţă şi nu reuşesc să contrabalanseze interacţiunea cu publicul astfel încât spectatorul să poată interioriza semnificaţiile întâmplărilor şi să se lase marcat de ele în aceeaşi măsură în care se lasă angrenat în jocul interactiv (diluat pe alocuri datorită reacţiilor publicului). Bineînţeles că aici trebuie luat în considerare faptul că producţia a fost concepută pentru o formulă studio, cu o sută de spectatori, în timp ce reprezentaţia jucată la Festivalul Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr de la Iaşi a avut loc în sala mare, cu 460 de locuri. Chiar dacă acest aspect a influenţat cu siguranţă ritmul spectacolului, actorul a reuşit să gestioneze situaţiile păstrând vii conceptul şi rama.

Horia Suru :

Noi am construit spectacolul mult, mult mai intim decât a fost în seara asta, cu 460 de oameni. Adică la sediu se joacă cu o sută, într-un spaţiu mult mai intim şi e o altfel de energie. Dar încet, încet am zis că e posibil să rămână ce era acolo, între patru pereţi mult mai apropiaţi unul de celălalt, şi cu oamenii văzându-se toţi între ei, şi cu Florin foarte aproape, am zis se poate să rămână toate astea şi în săli mai mari. Şi mă bucur că am luat într-un final decizia asta. Sunt lucruri care funcţionează diferit faţă de ceva extrem de intim, e altfel de energie.

Un alt ingredient esenţial în spectacol este muzica al cărei dublu rol compltează tabloul: pe de o parte, îmbogăţeşte atmosfera, iar pe de alta ne deschide o poartă spre lumea interioară a personajului, fiecare piesă păstrând în sine un bagaj emoţional. Poate fi chiar şi unul dintre motivele pentru care trăim…

Ce aşteptări avem în momentul în care intrăm într-o sală de teatru? Emoţie? Poveste? Întrebări? Adevăruri incomode? Fascinaţie? Spectacolul O mie de motive completează lista cu încă un element: şansa de a trăi o experienţă de viaţă împreună.

 

Fotografii realizate de Adi Bulboacă.

 

Cronică scrisă în urma participării la Seminarul internaţional de critică teatrală din cadrul Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iaşi.

Leave a Reply