„În fiecare seară se întunecă”

casa-de-pe-granita-Baia-Mare

Casa de pe graniţă, piesa lui Sławomir Mrożek, vorbeşte, aşa cum indică şi titlul, despre granițe şi cultivă un absurd fin, plin de note comice. Frontierele şi barierele sunt o problemă mereu actuală, fiind atât naturale, cât şi absurde, ajungându-se chiar până la cele personale. Când ne blocăm în propriile bariere, devenim în mod cert pradă somaţiilor altora – sistemului, absurdului, familiei etc. Rezultatele care ne influenţează şi ne schimbă viaţa, precum şi toate răsturnările de situaţii, sunt produse de alegerile noastre şi de schimbările noastre. Casa de pe graniţă este sau va fi a oricăruia dintre noi: în viaţa fiecăruia intervin frontiere, tensiuni, presiuni impuse de cei care ne înconjoară, de un sistem de orice fel, sau chiar de propriul nostru subconştient.

IMG_7449În cadrul Festivalului International de Teatru de la Turda a fost adus spectacolul „Casa de pe graniţă”, produs de Teatrul Municipal Baia Mare. Păstrând ideea lui Mrożek, regizorul Marcel Țop rescrie piesa dintr-un amalgam de situaţii politice actuale, încărcând textul cu personaje şi diverse ramificaţii de la temă, plasând astfel universul într-un cotidian în care individul se supune şi se resemnează. Astfel, este propusă o graniţă particularizată, a unei familii, urmând ca spectatorul să conştientizeze faptul că este vorba de o dramă socială, nu de una personală.

Spectacolul în sine este la limita dintre eterogen şi kitsch, oferind o actualizare a problemelor dintre Orient si Occident, totul într-o culoare maramureşană. Satul românesc este surprins în dezechilibru etic; sursele principale de venit ale unei populații obișnuite să-și câștige existența în mod cinstit, prin minerit, agricultură și creșterea animalelor, sunt asigurate de contrabanda cu tutun – partea masculină tânără alcătuind o mică bandă de mafioţi precum în filmele lui Kusturica. Se încheagă şi o notă premonitorie pentru starea actuală a României, unde, parcă, toate acţiunile au un caracter anti-democratic. Bref, se ilustrează viaţa unei familii tradiţionale maramureşene înainte şi după haosul produs de noul val politic, care îi dezechilibrează pe toţi membrii familiei şi îi duce într-un punct în care îşi neagă identitatea, fapt subliniat prin diverse antagonisme între asupritori şi asupriţi, între generaţiile cu interese opuse.

Dacă tot pomeneam despre graniţe, una dintre ele este aceea dintre actori şi public (spectacolul este jucat în regim de studio). Reducerea distanţei construieşte o relaţie empatică între cele două instanţe, spectatorul fiind un martor la transformările situaţiilor din familie şi distingând mult mai uşor dramatismul înglobat în situaţiile comice, încă din incipit. Prima parte curge într-o naturaleţe debordantă, cu un dialog tonic şi antrenant pentru spectatori. Soacra (Aurora Prodan) şi socrul (Valeriu Doran) în certurile lor conjugale amuză printr-un stil de joc degajat, creând prin satiră şi îngroşări verosimile două personaje aparţinătoare tipologiilor satului contemporan. Eduard Bîndiu, în rolul lui Ghiţă, un tânăr parvenit fără principii, cu un comportament grotesc şi pervers, se integrează perfect în tabloul de familie.

IMG_7430Începând cu partea a doua, care este deşirată pe alocuri şi pierde din energie, spectacolul începe să adopte nuanţe mai grave, dar totuşi nu lasă comicul de o parte. Într-o atmosferă tragicomică, relaţiile personajelor încep să evolueze sub presiunea creată de ordinele delegatului neamţ (Andrei Dinu) în plină ascensiune dictatorială. Astfel, ginerele, Sandu (Dorin Griguță) alături de socrul său încep o luptă unitară pentru a ţine unit nucleul familiei în faţa acestei schimbări ilogice şi nesigure. Masa, simbol al unităţii şi al uniunii, este tăiată, de aici începând o serie de detractări, în care clopul maramureşean este înlocuit cu o găleată; fiii atraşi de bani întorc spatele familiei, iar vecinii nu se mai recunosc, într-o negare a identităţii şi a sinelui.

Ideea regizorului a fost clară, şi anume de a o însărcina pe Norica (Sanda Savolszky) cu răsturnarea de situaţie a haosului, ea reprezentând o punte între generaţii. Mai exact, naşterea unui nou membru de familie este o sursă de libertate şi de speranţă, într-o casă în care graniţele dispar. În partea a doua, până la închegarea acestei idei, spectacolul scade în ritm şi poate ajunge să plictisească: actori statici, scene nejustificate şi o oboseală generală care se simte cu uşurinţă din sală. Doinele populare care nu au un impact perceptibil, tematizarea supraabundentă a creaţiei, alături de multitudinea de clişee sociale îi conferă spectacolului un uşor aspect de kitch. Făcând referire la gustul personal, aş fi optat pentru alt final (spectacolul dispune de mai multe finaluri posibile). Scena apariţiei minerului-stafie urmată de dansul energic al Paraschivei (Alexandra Vanci) , care îşi aruncă straiele populare şi înfăptuieşte un dans purificator într-o situaţie inefabilă, este un climax şi ar putea constitui un final plauzibil.

 

 

Distribuţia:

Paraschiva/Alexandra Vanci

Văsălică Dobașu/Vasile Pop

Norica/Sanda Savolszky

(Soacra)/Aurora Prodan

Socrul/Valeriu Doran

Ginerele Sandu/Dorin Griguță

Ghiță/Eduard Bîndiu

Nelu/Mircea Gligor

Cucu/Petru Damșa

tineri emigranți sirieni − Dragoș Călin și Claudia Revan

Emisarul European/Andrei Dinu

Minerului-Stafie/Ioan Costin

Doru Fârte Vameșul 1 și Căpitanul

Vameșul 2/Dan Cordea

Leave a Reply