Mă adresez celor care…

Fotografie realizată de Ruth Borgfjord

Haideţi să vorbim despre sex. Haideţi să vorbim despre sex aşa cum îl vedem prin ochii secolului 21. Haideţi să vorbim despre afecţiune, despre homosexualitate, despre nevoi, despre Tinder, Twoo, OKCupid, despre sexcluburi, despre stigmatizare, despre iubire, despre inhibiţii, despre S&M, despre aventură, frică, dorinţă, plăcere… Haideţi să vorbim despre un spectacol care îşi propune să surprindă câte puţin din toate.

„Open” este  un one-man show creat printr-un proces devised theatre de către o echipă formată din Leta Popescu (regizor), Ana Cucu Popescu (dramaturg) şi George Albert Costea (actor) în cadrul Asociaţiei Reciproca. Aşa cum îi spune şi numele, „Open” tratează cu o nonşalanţă incitantă, necesară şi incomodă un subiect despre care toţi avem ceva de zis, dar prea puţini o fac.

Cu toate că abordează o temă îndrăzneaţă şi consistentă, spectacolul are o construcţie fragilă, punctele vulnerabile devenind  obstacole în calea emoţiilor şi întrebărilor pe care publicul aşteaptă să le primească. Faptul că cele trei părţi ale sale sunt atât de diferite din punct de vedere stilistic, determină o discontinuitate a discursului scenic deoarece problematicile propuse nu sunt epuizate şi exploatate în profunzime, în aşa fel încât să se ajungă la un fond comun.

În primă instanţă însă, nu intuim dezechilibrele care vor apărea pe parcurs, şi asta pentru că jocul introductiv «mă adresez celor care» , interpretat firesc, natural şi degajat de către George Albert Costea, ne provoacă să empatizăm, să ne căutăm pe noi înşine, reuşind să zugrăvească nesfărşitele posibilităţi de raportare la iubire şi sexualitate. Totuşi, după un punct, desfăşurarea acestei colecţii devine monotonă şi obositoare, conform zicalei “ce-i prea mult strică”.

foto preluata din contemporanulPrintr-un moment coregrafic energic, dar care nu transmite suficient la nivel de intensitate, semnificaţie şi emoţie în mişcare, trecem la următoarea parte a spectacolului. Vedem ce înseamnă un sexclub din două mari categorii de perspective : ce ni se promite, şi cum receptăm ceea ce primim. Iar aici poveştile încep să se ramifice. Trebuie menţionat faptul că soluţia regizorală a microfoanelor este inspirată : se clarifică astfel identitatea fiecărui personaj, iar spaţiul este utilizat la capacitate maximă. Există însă două carenţe: lipsa unui conflict semnificativ în scena celor patru proprietari şi liniaritatea jocului actoricesc, George Albert Costea nereuşind să individualizeze personajele.

Cel de-al treilea episod al spectacolului aduce în prim plan dimensiunea video. Colajul de canale TV care  se desfăşoară în paralel vrea să sugereze, cel mai probabil, bulversanta gamă de informaţii care ne înconjoară din toate părţile. Dar cât timp pe tot parcursul proiecţiei acţiunea scenică este minimă, strict coregrafică, fără impact sau intensitate (în ciuda posibilităţilor fizice ale actorului), această soluţie se transformă într-o etalare nejustificată a unui aspect din cotidianul nostru deja arhicunoscut.

openAcelaşi lucru se întâmplă şi în cazul conversaţiei chat care se derulează live pe ecranul din faţa noastră. Deşi situaţia propusă este incitantă şi  generează conflict, faptul că nu este dublată cel puţin de o expunere mai expresivă a efectului produs asupra personajului, ne duce cu gândul la posibilitatea ca această scenă să fie mai degrabă o rezolvare facilă. Din fericire însă, la fel ca în poveste, situaţia ajunge şi în realitatea offline, respectiv în plan scenic propriu-zis, odată cu  întâlnirea faţă în faţă dintre cei trei bărbaţi. Iar aici ne lovim de nişte problematici cu adevărat solide. Ce înseamnă consimţământul ? Cât de departe putem merge în practicile sado-masochiste? Ce se întâmplă atunci când stop nu mai înseamnă stop? Aici, încă o dată, interpretarea actoricească este fragmentară şi neconvingătoare. Relatării retrospective, care s-ar fi vrut probabil plată ca urmare a unei stări sufleteşti latente, îi lipseşte tocmai această esenţă, această luptă interioară, care, oricât de ascunsă ne pare, trebuie să fie acolo, prezentă poate doar într-o sclipire, dar acolo.

Ritmul diluat, numeroasele momente moarte şi elementele care nu sunt absolut necesare poveştii constituie aşadar nişte piedici, spectacolul „Open” reuşind să parcurgă, datorită construcţiei sale, doar jumătate din anevoiosul drum pe care şi l-a propus.

fotografie sus: realizată de Ruth Borgfjord

fotografie mijloc: preluată din Matricea Românească

Leave a Reply