Năpasta

napasta

I.L.Caragiale scrie „Năpasta” (singura dramă și ultima sa piesă de teatru) inspirat de o hangiță întâlnită cu ocazia unui scurt popas, între Râmnicu Vâlcea și Curtea de Argeș. La ieșire, schimbă câteva impresii cu flăcăii din poarta hanului din Tigveni, pe malul Topologului:

– Măi, da’ frumoasă hangiță aveți voi aici la cârciumă…

– Ei, boierule, pentru fata asta o să se facă moarte de om!

Sub impresia acestui scurt dialog, ca și a frumuseții răpitoare a femeii de care nu-și putea lua gândul, în mintea dramaturgului se conturează conflictul din „Năpasta”. A fost publicată pentru prima dată în 1890, în Convorbiri literare. În urma acuzației de plagiat a lui Caion, se gândește să părăsească Regatul și să se mute în Imperiu, la Cluj, pentru ca în cele din urmă să aleagă Berlinul.

Am văzut spectacolul regizat de experimentatul târgmureșean Kincses Elemer la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova în versiunea cu Monica Ardeleanu (o interpretare de mare intensitate) în rolul Ancăi, dar dincolo de componență, se pare că schimbarea de generație a fost un câștig al acestui spectacol longeviv.

Este prima piesă cu decor rural a lui Caragiale pe care o văd, o scenografie veridică amplasată în sala studio a naționalului craiovean. Am remarcat pasiunea celor doi, întâi a lui Dragoș Măceșanu în rolul soțului de-al doilea (Dragomir) și apoi a lui Cătălin Miculeasa în rolul învățătorului Gheorghe.

O mare surpriză interpretarea lui Adrian Andone ca și schimbarea de ritm – cutremurătoare revenirea la conștiința de sine a nebunului timorat de bătăile încasate. Ion Pădurarul este un rol care îți rămâne în memorie mult timp după terminarea spectacolului, în egală măsură sau poate chiar mai mult ca puterea manipulatorie a Ancăi, care se dovedește în cele din urmă prizoniera propriului destin.

Dacă personajul Ion Pădurarul are câteva momente în spectacol în care-și transcende condiția, singurul moment al Ancăi de asemenea magnitudine este cel din final, când, după ce blochează poarta, stinge toate luminile și rămâne singură cu Biblia casei – exponentă a implacabilului (și al său) destin.

Ca un alt amănunt inedit, Nicolae Iorga a debutat în critica literară la 19 ani cu un articol despre această piesă în „Lupta”, complimentând precizia caracterizării psihicului țărănesc în Anca și Dragomir și numind Năpasta: una dintre cele mai de calitate piese de teatru românești. Caragiale i-a trimis un exemplar din Năpasta cu următoarea dedicație:

Criticului inteligent și conștiincios care a binevoit, ca om rar ce este, întâi să citească Năpasta și să gândească asupra ei, și apoi s-o critice.

Leave a Reply