Optzeciștii teatrului ardelean

m1

m3Acest termen a fost impus odată cu emblematicul „Richard al III-lea” al regizorului Mihai Măniuţiu, cu Marcel Iureş în rolul titular, sub directoratul lui Alexandru Dabija la Teatrul Odeon. Se născuse atunci generaţia ’80 teatrală, iar o bună bucată de vreme, Dabija a materializat, la „Odeon”, multe aspecte ale proiectului Mugur-Bortnovski de restaurare. Aceasta până când, sastisit de atîtea dificultăţi şi piedici, a plecat şi el.

Un alt mare regizor care a reuşit şi, deci, n-a plecat, este Tompa Gábor, concretizând, nemilos, principiul lui Mugur: „Teatrul nu iartă, e crud, rău”. Rezultatele sale se văd azi din plin. Deşi, probabil, nu va spune niciodată cine l-a sfătuit cum să devină, în absenţa unei legi a teatrelor adecvată, un manager cultural, sau, cum preferă să i se spună, un director de teatru de talie internațională.

m2Cu numele acestor regizori s-au lansat pe final de an cărți scrise chiar de ei (în cazul lui Mihai Măniuțiu) sau despre spectacolele pe care le-au regizat (este cazul volumului lansat în decembrie de către Mihaela Marin). Iată câteva dintre cele spuse despre directoratul său de către Tompa Gábor, cu ocazia ultimei manifestări din 2017 din cadrul proiectului Întâlnirile Yorick. Tema discuției moderate de criticul Monica Andronescu a fost „Artistul față cu lumea globalizată”.

În România, miniștrii se schimbă o dată la trei luni, iar eu, ca director de teatru, trebuie să vin să argumentez din nou de ce este important un festival, de ce este important să-l invit pe Thomas Ostermeier, pe Silviu Purcărete, pe Andrei Șerban etc. De fiecare dată încep de la zero. Și de fiecare dată trebuie să ne punem piciorul de lemn, ca să cerșim pentru festival…

„Interferențe”, care e un festival consacrat și aproape în exclusivitate internațional, ne aduce aici. La un moment dat, ești obligat să semnezi un contract sau un precontract, dacă e vorba despre o trupă ca aceea de la Schaubühne, dar tu nu poți face nimic, pentru că nu știi dacă ai banii și nu ai nicio garanție. Asta îți răpește mult timp. Mie, singura bucurie care mi-a rămas, ca director de teatru – nu-mi place cuvântul „manager” și nu sunt deloc „manager” –, este că pot să invit să lucreze la teatru artiști pe care-i admir, pe care-i consider foarte importanți, care fac ceva ce eu nu știu să fac.

Când am preluat direcțiunea teatrului, a fost în urma unui telefon primit de la domnul Andrei Pleșu în noiembrie 1990.  M-a întrebat direct: „Vreți să preluați direcțiunea Teatrului Maghiar de Stat din Cluj?” „Nu știu. Să mă gândesc”, i-am spus. „Aveți 36 de ore”, mi-a răspuns.  M-am dus acasă la taică-meu, care, la rândul lui, fusese directorul fondator de la Târgu Mureș, conducând teatrul 21 de ani, și i-am povestit.

El a fost foarte furios și mi-a zis: „Să nu cumva să accepți așa ceva! Pentru că regia oricum e o profesiune singuratică, dar mai singuratic decât un director de teatru nu există nimeni pe lume, pentru că, orice ai face, o să te înjure zilnic”. Citiți restul dialogului de la Librăria Humanitas din Cișmigiu aici.

Leave a Reply