Și restul e Rambuku

r1

„Opera de artă în teatru nu mai e munca unui scriitor, ci un act de viață creat”, clipă de clipă, pe scenă – scria la începutul secolului trecut Luigi Pirandello în a sa Introducere la Istoria teatrului italian. O confirmă punerea în scenă a lui RAMBUKU după Jon Fosse de către regizorul clujean Mihai Mănuțiu la Teatrul Național din Timșoara.

Din echipa de (re)creație a acestui veritabil act de viață mai fac parte Anca Măniuțiu, care semnează adaptarea textului tradus de Daria Ioan, coregrafa Andrea Gavriliu, scenografii Adrian Damian (decoruri) și Luiza Enescu (costume) și light-designerul Lucian Moga. Aceeași echipă de la Iarna (decoruri, coregrafie) cu adaptări doar la luminile și muzica spectacolului, ultima semnată de Mihai Dobre, cunoscut ca fondator al trupei Șuie Paparude, dar în principal, aceeași temă obsedantă a lui Jon Fosse: comunicarea cu celălalt.

RA5Spre deosebire de membrii echipei, regizorul este cel care știe și ce, unde, când și cum trebuie făcut. Pentru regizor – proprietar al sensului și inamic al îndoielii – totul este (sau ar trebui să fie) predictibil și planificabil. În „Cineva are să vină” – prima piesă a norvegianului – cineva se îndreaptă spre o casă veche, locuită de un cuplu de vârste diferite. Retras la marginea mării, cuplul trăiește acolo o poveste tensionată: bărbatul cu teama continuă de a nu fi părăsit de femeia iubită, de soția mai tânără decât el. În „Rambuku”, avem o situație în oglindă: cuplul se pregătește să iasă dintr-o casă, spre altundeva.

RA11Tema fiind oarecum similară (comunicarea sau lipsa ei, tensiunea în cuplu) miza este aici cu totul alta: vor face ei călătoria împreună, sau… ce este acest Rambuku? Este ceva sau cineva? La aceste întrebări spectatorul va trebui să găsească însă răspuns de unul singur, pentru că teatrul lui Jon Fosse nu este un teatru de răspunsuri, ci unul de întrebări.

ra32Ce putem afla însă cu certitudine pe parcursul spectacolului timișorean este ce și cum arată teatrul pur, golit de drame și ipocrizii: ceva se întâmplă; cineva vine. Sau, ca acum, cineva pleacă. Ce este Rambuku atunci: o altă casă, sau un alt loc – mai bun? Iar dacă tot filozofăm, ce este, la urma urmei, o casă? Unii cred că este chiar limba (da, limbajul care ne poartă dialogurile între suflete), respectiv abilitatea noastră de a exprima sau măcar de a schița, uneori, viața în cuvinte. Iar în acele momente de grație, limbajul își pierde semnificația în existență. Există într-un fel sau altul o călătorie la intersecția dintre sens și semnificație.

RA3În ce măsură suntem capabili să ne găsim cuvintele, în întâlnirea dintre semnificație și… lipsa de sens? În mod natural, acest cerc se încheie în teatru, pentru că teatrul este, deocamdată, singurul loc în care tăcerea devine tangibilă. În alt fel decât atunci când citești, tăcerea în teatru este o prezență. Aici, unde există și vorbire și tăcere, fie vorbești, fie tăgăduiești. Iar între timp ceva se întâmplă. Dincolo de cuvinte, Rambuku este o halucinație în care materia trepidează în mișcările magicienilor conduși de actrița și coregrafa de teatru Andrea Gavriliu.

ra22Ce reușește să facă Andrea în acest spectacol este o fascinantă expresie a transei, o magie, o vrăjitorie. Pentru că niciodată nu știi dacă echipa ei de dansatori androgini e dirijată în ritmul muzicii, sau dimpotrivă, trupurile lor sunt posedate de propriile mișcări ce-i poartă într-o parte sau alta a scenei convulsionate de mișcări telurice. Bat clopotele și androginul dansator pășește, reintrând într-un banal ritm uman – atunci muzica e cea care dă tonul mișcărilor? te întrebi. Dar apoi zidurile se mișcă, iar dansatorul încearcă să se-ascunde între ele, să se prelingă ca-ntr-o falie – e totuși vorba de spațiu, îți zici.

Prin mișcările lor, dansatorii amintesc de niște miriapode, care pendulează în fundal între elemente lumii: spațiu, timp. Ritm.

ra29Iar după o vreme (când devii conștient că există spațiu și există timp) pe fundalul teluric al lumii zguduite de aceștia apar personajele: Femeia (imaginată de Claudia Ieremia) este plină de cuvinte, în vreme ce Bărbatul (creat de Ion Rizea) este golit de tăceri.

ra36Aici însă, spre deosebire de prima piesă a norvegianului – „Cineva are să vină” – nevroza este a femeii, nu a bărbatului. Cei doi apar în scenă cu voci ideatice, nu spre a ne spune ceva: Claudia Ieremia pare că face rolul din voce, însă o voce care-i țâșnește din suflet.  Ion Rizea îi răspunde din ochi (lipiți, aburiți, ca hipnotizat de prezența Femeii), și cu o voce ascunsă în suflet. Există o chimie specială între cei doi, transmisă spectatorului. Așa este, a recunoscut Ion Rizea în interviul de după spectacol, ne înțelegem mai bine decât dacă am fi fost căsătoriți. De multe ori participăm la castinguri la momente și cu echipe diferite, și suntem mai mereu selectați să jucăm împreună. Semn că toți regizorii sesizează potrivirea dintre ei.

ra27Dar aici nu a fost vorba doar de cei doi. Momentul în care intră ei în scenă schimbă totul, liniștea și decorurile îi pun în valoare, dar la apariția dansatorilor jocul lumii se reia. Și apare un nou element de magie în 2, 3 sau 23, între actori, dansatori și spectatori. Te întrebi cum supraviețuiește dragostea tumultului materiei, vieții înseși, și apoi, cataclismelor? Pentru că un element important în moderna scenografie a lui Adrian Damian (iertată fie-mi comparația, așa ceva am mai văzut doar la spectacolul Faust, în memoria regizorului sloven TOMAŽ PANDUR, de la Interferențe) este un corp ceresc.

ra39Acesta se insinuează din fundal, și te face, de asemenea, să-ți pui întrebări: este mizeria adunată în cuplu, sau e vorba de un meteorit ce va declanșa un cataclism, ori un holocaust?

Cronica este de o bună perioadă de vreme în curs de editare, dar nu cred c-aș putea s-o termin vreodată – nu fără spoiler. Așa că, fiind vorba de o premieră, mă opresc aici, pentru a nu răpi spectatorilor din plăcerea vizionării. Despre coregrafie, puteți afla mai multe din interviul Andreei cu Andrea Gavriliu, iar despre relația actori – spectatori din interviul de mâine cu Ion Rizea.

Imagini de: Adrian Pîclișan/TNTm

1 thought on “Și restul e Rambuku

Leave a Reply