Soldatul de ciocolată

S2

De ce mergem la teatru? Emil spune că majoritatea oamenilor intră în sala de teatru ca să râdă. Lui, de exemplu, i-a plăcut „scrisoarea pierdută” a celor de la Metropolis, pe mine mai degrabă m-a întristat. Sigur că am apreciat și eu jocul actorilor și muzica originală – am tot respectul pentru efortul depus de o echipă remarcabilă. Dar la finalul spectacolului, spectatorul se-ntoarce la ale sale, iar atunci când rămâne singur se întreabă: cu ce am rămas? Sau de ce am venit, de fapt, la teatru?

Cei mai mulți merg la teatru ca aspect cultural.  După cum scrie Cristina aici, pe plaja ei cu gânduri: „am început să fiu spectator al teatrului clasic, în sensul clădirii care impune rigori de conduită și al reprezentațiilor standard, care nu își negociau construcția, pentru ca apoi să îndrăgesc iremediabil teatrul contemporan, jucat în spații nu tocmai convenționale, unde un dialog spumos se completează atât de bine cu un pahar cu arome dulci.

M-am îndrăgostit de teatrul neconvențional, care își ajustează libertatea prin îndepărtarea de stereotipuri. Dar există și piese proaste, inevitabil. Că nu sunt toți actorii mulțumiți de evoluția artei sau că există săli de teatru neîncăpătoare pentru anumite spectacole, este doar o balanță înclinată alternativelor”.

O vreme am crezut și eu, ca alți oameni, că merg la teatru pentru povești, pentru că acolo totul pare frumos. Mergi într-un loc sigur unde poți trăi poveștile altora cu speranța ca la final te vei regăsi îmbogățit cu o experiență de viață condensată. La teatru te poți trezi pe dinăuntru, îți poți reseta valorile sau măcar poți să-ți pui, pe seama celor de pe scenă, câteva întrebări pe care, altfel, poate că n-ai avea curaj să ți le pui. Sau nu ți s-ar părea relevant, cine știe?

Matei Vișniec spune că „teatrul este o încăpere mare, fără ferestre, unde oamenii devin ferestre”. Și mai are dumnealui multe definiții grozave ale teatrului, cum ar fi: teatrul este o cortină făcută din fapte, sau un fier de călcat făcut din aburi pentru a călca niște cămăși făcute din ceață.

Teatrul este un spital pentru oameni perfect sănătoși.

Dar nu mai încercați să aflați ce este teatrul. Mergeți mai bine la teatru pentru emoție și pentru aplauze. Pentru minutele de final când actorii apar în fața publicului, terminați de efort, pentru a se reîncărca de emoție „cu sufletul dezgolit între realitatea lor și cea a rolului jucat”. Sau știu eu, pentru a mânca un „Soldat de ciocolată”. M-am lungit prea mult cu introducerea ca să mai scriu azi despre spectacolul celor de la Teatrul Odeon după George Bernard Shaw, dar am să pun un link mai târziu, aici. Azi la FITCA se joacă, pe scenele Teatrului clasic Ioan Slavici din Arad, două spectacole importante:

De la ora 17,00 – în Sala Studio  

Teatrul Maghiar de Stat Cluj Napoca

,,Un tramvai numit dorință” de Tennessee Williams – spectacol în limba maghiară, cu supratitrare

Regia: Tom Dugdale

Durata: 2 h, 20 min  (fără pauză)

 

Ora 19,30 – Sala Mare

Teatrul Național I.L. Caragiale București

,,Crima din strada Lourcine” de  Eugène Labiche

Regia: Felix Alexa

Durata: 1h, 5 min (fără pauză)

 

3 thoughts on “Soldatul de ciocolată

  1. Revin adeseori la textul menționat de tine. Spectatorii au motivații diferite. Regret, totuși, că nu am documentat mai atent programul festivalului și am ratat niște spectacole pe care mi le-aș fi dorit.

    1. La fel pățesc și eu la fiecare festival. Dacă un spectacol este ca o sticluță cu esențe, festivalurile mi se par o drogherie, în care poți ameți ușor de la experiențele condensate acolo. Măcar festivalurile de teatru îți permit să alegi, cu puțin efort (seară de seară), ce spectacol să vezi, în vreme ce festivalurile de film și muzică au ajuns să aglomereze atâtea evenimente că nu le mai poți accesa, pentru că se desfășoară simultan 🙁 la mai multe cinematografe sau pe mai multe scene.

Leave a Reply