STUDENŢIE LA TEATRU – Alex Macavei, despre laboratorul teatral

macavei1

Despre transformările care se produc în acest laborator teatral numit facultate, despre colaborări, începuturi, magia unui spectacol de Impro, despre acei oameni care ascultă real, despre vrute şi nevrute am povestit cu Alex Macavei, student în anul 3 la Actorie (clasa  profesor: Miriam Cuibus, Cristian Grosu, Lupan Raluca, Cătălin Codreanu), Facultatea de Teatru şi Televiuziune, Universitatea “Babeş Bolyai” Cluj-Napoca. Alex s-a întors nu demult de la Bucureşti, unde a jucat în spectacolul “Avioane de hârtie”, după Elise Wilk, în regia lui Boda Norbert, o producţie a Teatrului de Artă Bucureşti. Iată-ne, aşadar, încercând să aducem la suprafaţă amprentele lăsate de aceşti ani de studenţie şi realizările care şi-au spus răspicat cuvântul.

Mai ai câteva luni şi termini facultatea, vine Galactoria… Cum te simţi?

Sincer, nu realizez în momentul de faţă că o să se întâmple pe bune treaba asta. Chiar nu-mi vine să cred. Nu ştiu, mi se pare că totul a trecut foarte, foarte repede. Deşi sunt conştient că o să se întâmple, nu vreau să accept asta momentan.

De ce ?

Pentru că vreau să mă mai bucur de “bula” asta a facultăţii, de lumea asta a facultăţii cât mai e încă.  Mă simt entuziasmat că am ajuns aici. Aştept şi nu aştept să termin.

Aceşti  aproape trei ani cum au fost ? Au trecut repede, au fost prea puţini ?

macavei4E o chestie paradoxală- cu toate că au trecut enorm de repede ăștia trei ani, s-au întâmplat multe lucruri și multe grozăvii. Eu, iniţial, când am intrat la facultate şi am auzit de la profesori şi de la colegii mai mari că mai demult erau patru ani de zile şi acum sunt trei, mi-am zis: “Bine, mă, lasă, ajung trei ani. Să termin, să-mi văd de treaba mea, să-mi văd de drumul meu. De ce trebuie să stau eu patru ani în facultate ?” Dar după ce-am început, mi-am dat seama, şi-acuma-mi dau seama şi mai bine, de faptul că încă un an în plus era elementar.  Simt eu asta. Şi nu o zic neapărat din cauza faptului că am nişte colegi foarte, foarte, foarte, foarte faini, ci pentru că asta simt. Adică e anul întâi, un an de acomodare. După, e anul doi, care pentru mine a fost un an în care, nu ştiu, mi-am dat drumul şi m-am exorcizat cumva. Iar acum simt că am urcat aşa, frumos, cu nişte oameni şi, fără să vreau, după ce am ajuns într-un anumit punct,  sunt nevoit să ies.

Cum a început toată povestea cu actoria?

Eu am vrut să fac asta din copilărie. Primul meu rol a fost atunci când eram mic şi dormeam împreună cu fratele meu, Sergiu. Îţi dai seama, ne puneau părinţii la culcare şi bineînţeles că nu dormeam exact  când ne puneau ei. Râdeam, mai făceam zgomot, ne prosteam. Când intrau părinţii să ne verifice, din relfex, ne făceam că dormim. Iar mami venea şi se uita de foarte aproape la noi ca să ne facă să râdem. Fratele meu izbucnea în râs foarte uşor, era şi mai mic, ce-i drept, dar eu nu. Adică îmi luam rolul ăsta de copil care doarme foarte, foarte în serios, ştii? Îmi plăcea mult să mă joc, dar eu mă jucam extrem de serios. De mic copil am vrut să fac chestia asta, conştient sau mai puţin conştient. Apoi, normal, serbări la grădiniţă, scenete la şcoală, dar cred că mai mult a început să mi se contureze dorinţa de a face meseria asta când am intrat la liceu și am intrat în trupa de teatru a liceului, Silver 05, coordonată de Andrei Han- coleg actual de facultate. După aceea, am făcut parte din trupa Par Ris, coordonată de Andrei Dinu- actor al Teatrului Municipal din Baia Mare. Spectacole, festivaluri, spectacole- efectiv, m-a prins… Microbul ăsta m-a prins. Și după ce și-a marcat teritoriul a început să crească, să crească, să tot crească… până am realizat că dacă îl înlătur va rămâne spațiu gol. După ce am concluzionat asta, am luat decizia de a da la teatru.

Cum a continuat Silver ?

macavei6S-a transfomat într-o trupă de tearu de improvizație alcătuită din partea masculină a clasei noastre de actorie : George Olar, Vlad Marin, Cătălin Mocan, Andrei Gîjulete, Theodor Gabăr, Bogdan Ujeniuc, Bogdan Sălceanu și Mc-ul nostru- Andrei Han.

Ce înseamnă un spectacol bun de impro?

Un improshow bun, pentru mine, e cel la sfârşitul căruia aş începe încă unul. Şi, în plus, e atunci când lumea pleacă fericită, noi plecăm fericiţi şi ne minunăm de ce-am isprăvit.

Cum repetaţi  pentru astfel de spectacole, având în vedere că fiecare Improshow se întâmplă o singură dată?

De obicei repetăm atunci când avem timp liber, ceea ce se întâmplă foarte rar. Dar când avem o fereastră de două ore, trei ore, mâncăm un sandvici şi repetăm. Facem nişte exerciţii. Andrei Han vine cu propuneri de exerciţii din Viola Spolin şi Keith Johnstone. Venim toţi cu propuneri, vedem o filmare sau găsim un exerciţiu şi ne spunem : “hai să încercăm şi noi”. Ne uităm în carte (sau nu)  să vedem cam care sunt principiile şi îl facem. Uneori descoperim lucruri noi. Până la momentul actual, cred că avem vreo trei sau patru exerciţii create de noi.

Cum te ajută improvizaţia în teatru ?

Personal, pot să spun că exerciţiile astea de improvizaţie, de teatru sport, m-au ajutat foarte mult şi în elaborarea personajelor pe care a trebuit să le fac la clasă. Mai concret, mie îmi place să “exorcizez” anumite idei. Oricât de mare şi oricât de tâmpită ar fi o idee, dacă mie îmi stârneşte ceva şi vreau să o fac, o fac, ştii? Tocmai din punctul ăsta de vedere  m-a ajutat teatrul de improvizaţie: mi-a dat acest curaj de a nu raţiona aşa de mult. Şi-atunci se creează un factor de echilibru între rigoarea unui spectacol regizat şi desfrâul ăsta al imaginaţiei pe care ţi-l dă teatrul de improvizaţie.

Hai să vorbim puţin despre colaborările extra-facultate pe care le-ai avut până acum…

macavei5În anul întâi am avut marele noroc de a lucra cu Mihai Măniuţiu la un spectacol cu Maia Morgenstern, “La ordin, Fuhrer” (regia: Mihai Măniuţiu, coregrafia: Andrea Gavriliu, decorul: Adrian Damian, costume: Claudia Castrase, ilustraţia muzicală: Șerban Ursachi, lighting design: Lucian Moga, Teatrul Naţional Cluj Napoca în colaborare cu Teatrul “Aureliu Manea” Turda). Toată clasa a participat la acest spectacol datorită doamnei Miriam Cuibus care l-a adus pe Mihai Măniuţiu la cursurile de la clasă. După ce ne-a văzut lucrând la clasă, domnul Măniuţiu ne-a oferit această oportunitate excepţionala pentru care îi suntem foarte recunoscători. După asta, în anul doi, am început improvizaţia alături de colegi  şi în vacanţa de vară dintre anul doi şi anul trei, mi s-a oferit oportunitatea să joc în “Avioane de Hârtie” după Elise Wilk, regizat de Boda Norbert la Teatrul de Artă din Bucureşti care a avut premiera în cadrul Maratonului de Teatru Independent Bucharest Fringe. Am mai jucat şi la Teatrul Naţional Cluj Napoca în “Cocoşatul de la Notre Dame” regizat de Cristian Nedea. Şi cam astea au fost, activităţile extra-facultate până la momentul de faţă…

Simţi vreo diferenţă între momentul în care joci pe scena unui teatru faţă de scena facultăţii ?

Da, sunt diferite senzaţiile. Ca să mă raportez la experienţa avută la Bucureşti, e diferit atunci când lucrezi cu alţi oameni, alţii decât colegii tăi. Având în vedere că stau cu ei toată ziua, mai mult decât am stat cu părinţii mei în ultimii doi ani, se formează anumite conexiuni. În momentul în care lucrezi cu altcineva, e puţin diferit, dar are frumuseţea proprie.  Înveţi lucruri noi de la oameni noi. Curios e că învăţ o groază de chestii noi şi de la colegii mei pe care am senzaţia că îi cunosc, dar mereu mă surprind. De asta am zis că sunt norocos că i-am nimerit pe ei. Totuşi, la facultate, spectacolele au o magie aparte. Mie asta îmi place la facultate… chiar e un laborator teatral. Adică simt că e un loc în care pot să fac absolut tot ce vreau eu, tot ce vreau eu. Şi simt că oamenii care sunt acolo, oamenii care ne îndrumă, profesorii, sunt deschişi la lucrul ăsta… Ei sunt dispuşi să stea cu mine, şi să mă urmărească , şi să mă asculte, ştii ? Asta-i fain la facultate: simţi că te îngrijeşte cineva. Spectacolele de aici sunt rodul acestui proces de creştere. Asta îmi place.

Ce noutăţi ai descoperit odată cu spectacolul de la Bucureşti ?

 macavei2Am înţeles nişte lucruri pe care la facultate, atunci când le-am făcut, nu le-am înţeles, sau nu le-am văzut rostul. Am învăţat şi am furat chestiuni de la colegii mei mai mari cu care am lucrat (proaspăt absolvenţi, actori): Irina Sibef, Cosmin Stănila, Nicole Burlacu, Robert Danci, Maria Teişanu şi regizorul: Norbert Boda. Am avut mare noroc că mi-a ofert Norbert Boda acest rol. Pentru mine, a fost o provocare oportunitatea asta. Chiar mă bucur tare mult că am avut parte de această experienţă.

Legătura asta dintre tine şi colegii tăi…cum s-a format?

Ei mă ascultă pe bune. Atunci când vezi că un om are răbdarea să te asculte, îți acorzi și tu răbdarea de a te asculta. Și atunci când te asculți pe tine, real, prinzi curaj. Și atunci când prinzi curaj, faci lucrurile exact așa cum îți dorești. Iar atunci când faci lucrurile cum îți dorești, te simți împlinit, fericit și, cel mai important, te simţi tu. Nu vreau să sune pompos și filozofic, dar, datorită colegilor și a profesorilor, eu sunt eu. Așa cum sunt, dar sunt eu.

Cum te-a influenţat schimbarea asta care s-a produs în facultate?

Sunt mult mai atent. Mult mai atent la tot ce se întâmpla. Dar e o atenţie subconştientă. Am puţin mai multă răbdare. Bine, nu atât de multă cât aş vrea eu, dar stau mult mai bine ca înainte. Cumva… parcă mi s-a lărgit vederea, văd mai clar unele lucruri. Cred că nu sunt conştient, în acest moment, de toate beneficiile aduse pe plan personal. Cu siguranţă sunt o sumedenie, în orice caz. Mai târziu, probabil, le voi aprecia mai bine.

După facultate, ce planuri ai?

Cel mai mult îmi doresc să joc. Asta vreau cel mai mult.

 

Pe Alex Macavei îl veţi putea vedea în spectacolul “Avioane de hârtie”, în data de 11 decembrie, la ora 19, la Fabrica de Pensule, Cluj-Napoca.

 

Prima fotografie: “Avioane de hârtie”, regia: Boda Norbert, Teatrul de Artă Bucureşti

A doua fotografie: “INSULA SHAKESPEARE”, anul II, Clasa profesor: Miriam Cuibus, Cristian Grosu, Lupan Raluca, Cătălin Codreanu, Facultatea de Teatru şi Televiziune, UBB Cluj-Napoca, fotografie realizată de Cristian Wunderlich Mihai.

A treia fotografie: Trupa Silver, improVshow

A patra fotografie: “La ordin, Fuhrer!” de Brigitte Schwaiger, regia: Mihai Măniuțiu, coregrafia: Andrea Gavriliu, scenografia: Adrian Damian, costume: Claudia Castrase, fotografie realizată de Oana Monica Nae

A cincea fotografie: “Avioane de hârtie”, regia Boda Norbert, Teatrul de Artă Bucureşti

Leave a Reply