STUDENŢIE LA TEATRU – Andreea Ciocîrlan, despre o fascinaţie continuă

andreea6

În plin Festival Naţional de Teatru, la o terasă din Centrul Vechi al Bucureştiului, cu oameni mişunând primprejur şi păturile înfofolite în jurul nostru, am povestit cu Andreea Ciocîrlan, masterandă la regie în cadrul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, despre studenţie, fascinaţii, îndoieli, descoperiri, teatru, planuri de viitor şi despre spectacolul ei de licenţă, „Ei, şi?”, un spectacol „nomad” care a fost  invitat la Festivalul Interanţional de Teatru de la Sibiu.

 

Ziceai la un moment dat că pe toată perioada facultăţii viitori studenţi la regie veneau să te întrebe despre examen, despre cum e la facultate. Ce voiau să afle, de obicei?

De obicei voiau să afle în ce constă examenul de admitere, pentru că pe site-ul facultății, deși cele trei probe erau enunțate, nu erau și detaliate pe înțelesul unor oameni încă neinițiați în „tainele” regiei. De pildă, la proba interviului nu există nici acum suficiente informații, cum ar fi faptul că trebuie să analizezi o imagine dată și să construiești o poveste pornind de la acea imagine sau să prezinți, din perspectivă regizorală, o scenă dintr-o piesă din bibliografia de examen. Chiar și așa, totul ar suna echivoc pentru niște studenți aspiranți. Există o întreagă terminologie cu care, la început de drum, nu prea știi cum se operează, ceea ce e și firesc având în vedere că aceste lucruri nu se studiază în liceu. Întrebarea frecventă era „În ce constau, de fapt, probele?”. Cei care mi se adresau voiau să afle ce se cere, ce se urmărește de la ei, de fapt. Nevoie care mi se pare, în continuare, de bun simț. Și-atunci, mă aflam în poziția de a le explica atât cât știam eu, atât cât reușisem să parcurg în anii de facultate sau le împărtășeam, pur și simplu, din propria experiență de la examenul de admitere. Până la urmă, problema acestui examen este că, înainte de a deveni student, ți se pretinde să știi să răspunzi unor cerințe cu care nu te-ai mai confruntat până atunci.

 

Iar atunci când te-ai lovit tu de ele, cum te-ai descurcat ?

Când eram în clasa a XII-a, am urmat cursurile de pregătire în vederea acestui examen, cursuri organizate chiar de facultate. Atunci am avut șansa să mă întâlnesc, mai întâi, cu doamna profesor Liudmila Szekely Anton, mai apoi, cu domnul profesor Ion Mircioagă. Pe de o parte, doamna Szekely ne-a introdus în „lumea teatrului”, nu numai împărtășindu-ne din vastele cunoștințe ale dumneaei, ceea ce, la vremea aceea, pentru mine, a fost atât copleșitor, cât și fascinant, dar și introducându-ne în culisele meseriei. Am participat la câteva cursuri de regie ale anului doi, pe care dumneaei îl coordona, apoi am asistat la niște examene de regie pentru că ne aflam chiar în perioada sesiunii. Pe de altă parte, domnul profesor Mircioagă a fost ceva mai pragmatic în pregătirea efectivă pentru examenul de admitere, iar cu ajutorul dumnealui am aflat „cu ce se mănâncă” probele. Am făcut exerciții, un fel de simulări de examen. Ambele experiențe sau abordări mi-au întregit imaginea despre ceea ce urma să studiez.

 

După ce ai intrat, te-ai acomodat repede?

andreea7Poate suna bombastic, dar primele săptămâni de facultate mi-au schimbat viața. Până atunci, eu nu luasem deloc contact cu această lume. Mai mult decât atât, veneam dintr-o lume care se afla la polul opus din punctul de vedere al valorilor promovate. Am trăit într-o fascinație continuă, care nu s-a rezumat doar la primele săptămâni, ci a ținut aproape…De fapt, pe toată durata celor trei ani de la ciclul de licență, pot spune că, în fiecare zi, descopeream ceva nou. Atunci când mergi la școală și pleci zilnic de acolo cu încă o informație utilă sau, din contră, cu o întrebare care te frământă, abia atunci mi se pare că școala și-a atins scopul: educația. Având în vedere că exista acea fascinație despre care vorbeam anterior, evident că m-am acomodat rapid cu mediul. Plăcerea și bucuria înlocuiseră orice formă de obligație sau de responsabilitate. Cel mai ușor m-am acomodat cu faptul că nu trebuia să învățăm nimic pe de rost, că nu era nevoie să tocim, ci eram încurajați să gândim. Lucru care mi se pare pe cât de extraordinar, pe atât de utopic în sistemul de învățământ actual. Mai greu mi-a fost să accept faptul că, în facultate, totul este la nivel de experiment și că greșelile nu numai că sunt admise, ci că fac parte din legile naturale ale experimentului. Repet, această nouă abordare a fost extrem de diferită de tot ce mai trăisem până atunci, dar asta nu a făcut decât să mă bucure, să mă ajute să mă descotorosesc de paradigme. În sfârșit, o altă noutate a fost că m-am văzut parte dintr-o clasă în care majoritatea colegilor mei avea aproape dublul vârstei mele. Această condiție specială mi-a creat o sumă de îndoieli, m-a făcut să mă simt neexperiementată și inferioară. Ca statut, m-am poziționat sub colegii mei, având senzația că experiența lor de viață mai îndelungată însemna, totodată, și mai multe cunoștințe, dacă nu în acest domeniu, cel puțin în domenii adiacente, care sunt oricând binevenite pentru un regizor. Mi-am dorit, dintr-o dată, „să recuperez”, deși nu era nimic de recuperat. Faptul că sunt o fire competitivă, în această situație, mi-a alimentat și mai mult setea de cunoaștere, dar ulterior mi-am dat seama  că nu există o competiție reală cu colegii mei, ci cu mine însămi.

 

Şi în ceea ce-i priveşte pe profesori, a existat o compatibilitate?

Relația cu profesorii mei a avut un parcurs sinuos. Îl aveam profesor pe domnul Mihai Manolescu, care ne era un fel de diriginte, dacă pot să mă exprim astfel. Alături de el mai erau doi asistenți: doctorandul Alexandru Berceanu, pe care l-am avut doar în primul an, și Răsvana Cernat, care a devenit, între timp, lector universitar. Dintr-odată au apărut trei viziuni, trei perspective regizorale divergente, ceea ce putea părea, uneori, incitant, alteori, confuz. Au fost, în permanență, avantaje și dezavantaje, pornind de la această incompatibilitate întrei ei ca profesori, care se răsfrângea, firește, și asupra noastră ca studenți debusolați, aflați la început de drum. Privind retrospectiv, pot spune că foarte devreme mi-am dat seama de natura subiectivă a acestei profesii și am priceput că, de la un punct, nu există verdicte de tipul bun/prost, ci miza principală este de a-i dezvolta studentului capacitatea  de a comunica, de a-și putea face înțeleasă propria viziune, concepție, părere.

 

Cum a fost colaborarea cu departamentul de actorie? Lucraţi împreună la examene, nu?

andreea8Da. Nu din primul semestru. Primul examen, prima colaborare cu departamentul de actorie s-a petrecut în al doilea semestru al anului întâi, când aveam un examen parțial cu tema „basm”. Nu mai țin minte exact, parcă aveam de ales între „Dănilă Prepeleac”, „Vrăjitorul din Oz” și „Alice în Țara Minunilor”. Trebuia să ne alegem un fragment dintr-unul din aceste texte și să realizăm o dramatizare. Eu am vrut să fac „Alice în Țara Minunilor”. După îndelungi discuții, în timpul cărora trebuia să-ți susții concepția regizorală, urma să-ți faci o distribuție, care să fie și justificată de concepție, care să fie în acord cu ea. La început, problema a fost că nu prea îmi cunoșteam colegii de la actorie, deși, într-adevăr, exista un curs comun de actorie la care participau toate secțiile de la teatru: scenografia, regia, păpuși-marionete, teatrologia, coregrafia. Curs menit să uşureze această comunicare dintre secții. Doar că, pentru acest curs, erai repartizat la una dintre cele patru grupe de la actorie și nu aveai, de fapt, ocazia de a intra în contact cu toți studenții. Eu nu am fost un copil de festival, de pildă. Nu cunoșteam pe nimeni și mi-a fost greu. Dar, din nou, am învățat că trebuie să asist și la alte cursuri de-ale lor ca să ajung să îi cunosc în lucru. Am cerut permisiunea profesorilor de a participa și la alte cursuri de la actorie și mergeam frecvent, îi „spionam”, îmi luam notițe. În sfârșit, după câteva examene, am început să-i cunosc, am început să leg prietenii cu unii dintre ei. Au fost studenți de la actorie cu care am lucrat de la primul și până la ultimul examen și cu care îmi doresc să colaborez în continuare.

 

andreea2

Spectacolul tău, “Ei, şi?”, a fost selectat la Sibiu…

Da, da, a fost… Am participat la Festivalul de Teatru Okaua, dedicat liceenilor și studenților din domeniu cu spectacolul  meu de licență. Unul dintre premiile pe care le-am obținut la acel festival a constat în această invitație de a participa cu spectacolul la următoarea ediție a Festivalului de la Sibiu. Din punctul acesta de vedere, al paricipărilor la festivaluri, spectacolul are o istorie destul de bogată pentru un examen de licență, fapt care nu poate decât să mă bucure. Am reușit „performanța” unui concept de spectacol-nomad, dacă pot să-i spun așa…

 

Unde a început istoria asta?

A început prin anul al doilea de facultate, odată cu un examen parțial cu tema „Teatrul Absurdului”. Atunci am descoperit textul „Improvizație la Alma”, de Eugène Ionesco, într-o cărticică în franțuzește, pe care o primisem în dar de ziua mea de la o colegă de liceu. Tot ce pot să spun e că am citit acest text de foarte multe ori, în aceeași zi. Mi-am dat seama că m-am îndrăgostit de el la prima vedere, ceea ce nu mi se mai întâmplase până atunci într-un mod atât de organic. Am făcut o distribuție cu niște colegi cu care mă înțelegeam foarte bine și în luandreea1cru, și în particular. La repetiții s-a întâmplat ceva magic. De la prima lectură a textului, de la prima repetiție în care doar am citit textul și până la examen, fiecare întâlnire era copleșitoare în sensul bun al cuvântului. Bucuria atâtor descoperiri la nivel de acțiuni, de situații, la nivelul valențelor inepuizabile decelate din text, inventitivatea nesecată de care toată lumea dădea dovadă în acele repetiții, ne-a vrăjit pe toți. Plutea în jur un fel de fervoare, de emulație care oprea timpul în loc. În acele puține săptămâni de repetiții, în care eram nomazi, repetam pe unde apucam din cauza insuficientelor spații din școală sau a programelor de repetiții care se suprapuneau. În acele săptămâni în care multitudinea de impediemente inerente nu mai conta și nu mai crea nici un soi de frustrare pentru că totul era alinat de experiența întâlnirii și a comuniunii care se crease între noi, a fost punctul meu de cotitură în relația cu teatrul. Atunci, cred că, inconștient inițial, conștient după, am concluzionat că dacă despre asta e vorba în teatru, nu mai vreau să fac nimic altceva toată viața. Nu am putut să mă debarasez de acel moment sublim, pe care îl pot numi așa fără pic de emfază, și m-am decis să montez textul integral la examenul de licență. La câteva luni după premieră, ne-am luat căsuța în spate, spectacolul, care nu e al meu, e al nostru în aceeași măsură, inclusiv al noilor oameni care s-au alipit acestui spectacol pe parcurs, și ne-am plimbat pe la tot felul de festivaluri. Craiova, Buzău, Galați și, în curând, Pitești, Sibiu…Bucuria pe care le-o împărtășim oamenilor care ne văd spectacolul, recunoștința pe care atâtea persoane avizate sau simpli spectatori ne-au oferit-o sunt niște motive îndestulătoare care, pentru fiecare dintre noi, la început de carieră, ne oferă încredere și speranță.

 

Şi acum ce ai în plan ?

andreea3În urma participării  cu acest spectacol la prima ediție a Festivalului Theatre Networking Talents, festival inițiat de Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova și dedicat tinerilor regizori, am fost recompensați, printre altele, și cu marele premiu pentru regie. Marele premiu reprezintă, pentru mine, o șansă extraordinară de a monta un nou spectacol, în stagiunea 2017/2018 a Teatrului Național din Craiova. Pe lângă asta, directorul teatrului, domnul Alexandru Boureanu, mi-a oferit o altă ocazie minunată de lua parte la o serie de workshop-uri în cadrul FastForward Festival din Dresda, în perioada 2-5 noiembrie 2017. Printre altele, am devenit din nou studentă la UNATC, urmând un master în regie. Mai am în plan și alte spectacole despre care o să vorbesc la momentul potrivit.

 

Care ar fi cuvintele pe care ţi-ar fi plăcut să le auzi la început drum?

Cred că mi-ar fi plăcut să mi se spună, la început de drum, ceea ce mi s-a spus abia acum, la al doilea început de drum, de către noul meu profesor, regizorul Alexandru Darie, pe care-mi permit să-l parafrazez, deși inclusiv dumnealui ne-a spus că nu este singurul care a ajuns la această „definiție” a teatrului. „Teatrul este singura artă vie care vorbește despre ceea ce nu se vede.” Dacă aș fi fost conștientă ceva mai devreme de acestă dimensiune profundă a teatrului, prezentată sub această formă, e posibil ca băjbâielile mele timide să fi avut o sondare mai asumată și mai curajoasă. Mai mult decât atât, mi-am dat seama de distincția dintre ideea de a face teatru dintr-o necesitate terapeutică, adică îndreptată doar spre propria persoană și ideea de a face teatru din necesitatea de a comunica, de a deschide un dialog viu cu oamenii din jurul tău, fie că sunt cei cu care colaborezi, fie ca sunt spectatorii cărora li te adresezi. Pentru cei mai mulți dintre noi, dintre tinerii care aspiră să urmeze o carieră în teatru, impulsul inițial e îndreptat spre o autocunoaștere și o autodezvoltare. Fapt care nu e deloc rău, ci necesar. Doar că, la un moment dat, punctul de concetrare trebuie mutat.

 

În momentul în care vezi un spectacol sau faci un spectacol, cum simţi că este ceea ce trebuie ? Cum simţi că are această necesitate de care vorbeai?

andreea5

E o diferență majoră între a vedea un spectacol și a face un spectacol. Atunci când merg la teatru, cu orice preț, îmi doresc să merg în ipostaza de spectator, nu de persoană cu veleități de specialist. De multe ori, mă trezesc că nu mă pot bucura de un spectacol pentru că, în loc să mă las purtată de ceea ce mi se oferă, devin pasivă, distanțată, și încep să analizez „calitățile” și „defectele” spectacolului. Lucru pe care nu mi l-aș dori niciodată să-l facă un spectactor care vine la un spectacol de-al meu. În clipa în care creez un spectacol, totul pleacă de la întâlnirea cu textul. Încă nu mă simt în măsură să pornesc de la texte proprii sau să construiesc spectacole non-verbale. Așa că prefer să citesc, să caut texte. În momentul în care rezonez cu una dintre problemele pe care un text le ridică, iar în universul meu imaginar se conturează o poveste posibilă pentru acel text, pariul e deja câștigat. Ca regizor, cred că trebuie să ai capacitatea de a fi foarte sincer cu tine însuți și de a-ți recunoaște propriile limite. Eu sunt o fire extrem de precaută și nu-mi place să aleg texte pe care nu le înțeleg încă doar de dragul de a demonstra ceva. Abia acela e un pariu pierdut.

Ţi s-a întâmplat vreodată să ai dubii? Să îţi spui că poate ai greşit când ai ales domeniul acesta? Sau a fost o fascinaţie de la A la Z?

Evident că au existat multe momente de acest fel. Până la urmă, e natural să se întâmple asta. Întrebări ca „De ce fac asta?” sau „Care e scopul meu aici?” mi se par firești și chiar de bun augur. În plus, denotă acea sinceritate de care vorbeam mai devreme. Dar sunt niște întrebări pe care nu le-am lăsat să mă bântuie, care nu m-au descurajat, care nu m-au făcut să renunț. Întrebările astea au survenit mereu la momentul potrivit în așa fel încât să devin conștientă de mine și de locul în care mă aflu. Au fost o parte imuabilă, să-i spunem așa, din procesul meu de dezvoltare. Întrebările astea m-au ajutat să-mi clarific situația în care sunt, să văd drumul pe care mi l-am ales, să înțeleg, cum spuneam mai înainte, cum să trec de la nivelul terapeutic la nivelul artistic, de la a face ceva pentru că mă simt bine, la a face asta pentru a împărtăși altora ceva, pentru a trece mai departe de mine și de nevoile mele. Văzând ce se petrece în jurul meu, am fost mereu urmărită și de întrebarea „Teatrul înseamnă să mă exprim pe mine?”

 

Şi ce te-ai gândit că ar putea să însemne ?

andreea9Consider că, în momentul de față, în teatru, există o „inflație” de exhibiționism, o nevoie crasă de exprimare a sinelui, de a face paradă de propriile opinii, care sunt mai mult sau mai puțin influențate de social, de politic. Mă deranjează că, în afara acestui mediu, arta în general e confundată cu extravaganța și cred că această impresie provine tocmai din faptul că artistul nu vrea să comunice, să dialogheze, ci vrea să-și recite monologul la rampa societății și gestul lui să fie primit salutar. Cred totuși că nu pe noi trebuie să ne exprimăm, ci prin noi, prin filtrul a ceea ce cunoaștem și suntem. Mai cred că trebuie, ca artiști, să punem întrebări, nu să oferim soluții, nu să arătăm cu degetul ce credem noi că e injust, nu să ne victimizăm, nu să avem comentarii obtuze. Trebuie, vorba lui Ionesco, să punem totul sub semnul întrebării. În asta cred cu desăvârșire: prin teatru, se pot ridica niște întrebări fundamentale referitoare și la societatea în care trăim, dar, mai ales, la individ, la noi, văzuți ca entități spirituale. Poate suna clișeic, dar sunt de părere că oamenii care vin la teatru, pe lângă o porție de emoții, ar trebui să primească și o porție de idei la care să poată reflecta. Teatrul e o artă efemeră, dar ceea ce sădește în oameni mi-aș dori să fie trainic.

1 thought on “STUDENŢIE LA TEATRU – Andreea Ciocîrlan, despre o fascinaţie continuă

Leave a Reply