Un tramvai numit chimie

s6

s7Regizorul american Tom Dugdale, preocupat de explorări la granița dintre teatru și cinema, reușește să pună în scenă cu echipa de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj textul clasic al lui Tennessee Williams „A Streetcar Named Desire”, care s-a bucurat de mai multe ecranizări. Două dintre acestea sunt mai cunoscute: cea din 1951 cu Vivien Leigh și Marlon Brando (după care se spune că Vivien Leigh și-ar fi revenit greu, actrița fiind bipolară și identificându-se cu personajul) cu 4 premii Oscar și cea din 1995 cu Jessica Lange și Alec Baldwin, cu un premiu și o nominalizare la Globul de aur. s9Prezentat la finalul primei jumătăți a Festivalului Internațional de Teatru Clasic Arad, spectacolul face legătura cu cel din debutul FITCA, tot la granița dintre teatru și cinema – Geniul crimei. Citind titlul pe afiș m-am întrebat: ce mai poți să aduci nou unui text-cult, pus în scenă și ecranizat de atâtea ori? Poate la Cluj regizorul american să fi regăsit ceva din conflictul cultural pe care îl surprindea textul la vremea lui, între sora sudistă cu amintiri aristocrate și tânăra familie din New Orleans? Altfel, ce motive să fi avut Tom Dugdale să monteze Un tramvai numit dorință pe scena unui teatru românesc? Poate tramvaiele, care arată ca în secolul trecut…

Dar, în definitiv, ce altă formulă artistică reprezintă mai bine post-modernismul ca regia unui spectacol de teatru? Eventual regia de film, doar că acolo sunt alte așteptări „culturale”, pe când la teatru oamenii vin în principal pentru emoție, după cum filozofam aici, după un spectacol care nu m-a inspirat să scriu despre el. Ei bine, montajul imaginat de Tom Dugdale pentru Tramvaiul său ține cont atât de versiunile cinematografice cât și de considerațiile critice cu care a fost întâmpinat spectacolului clasic, considerații cu care „înlocuitorul” său – interpretat de Sinkó Ferenc – deschide spectacolul:

Niciodată o baie nu a avut un rol atât de important într-un spectacol, au afirmat criticii după premieră.

s8Atunci, să le dăm criticilor satisfacție – apare opțiunea regizorală, plină de ironie încă din debut. Dincolo de șocul cultural resimțit la reîntâlnirea dintre cele două surori (între care există însă și compasiune), Tom Dugdale este preocupat și de cruzimea cu care este întâmpinată Blanche. Personajul, în versiunea interpretativă a Imolei Kezdi, rezonează atât cu o Stella sensibilă și credibil construită de Aniko Pathó, cât și cu Stanley-ul jucat cu o masculinitate lipsită de vulgaritate de către Farkas Lóránd.

s5În lipsa acestui triunghi actorial, spectacolul risca să rateze temele ambițioase, însă chimia dintre actori a facilitat artificii regizorale ca proiecțiile – unele simple, la început (micile scene din baie care apăreau proiectate pe un ecran LCD în fundal) pentru ca la final să apară și filmări mai pretențioase, cinematografice chiar, operate cu un camcorder mânuit de Steve și apoi de către Stanley. Dacă pe Aniko Pathó și Imola Kezdi le-am mai văzut performând împreună în Hedda Gabbler, actorii care au jucat cele două personaje masculine amintite au reușit un fericit contrapunct.

s3Imaginile video au valorificat la maxim figura fotogenică și talentul actoricesc al Imolei Kezdi, ca și voyeurismul imprimat personajului interpretat de Farkas Lóránd – aceasta fiind soluția preferată de regizor scenei brutale din finalul textul original. Îndrăznesc să afirm că un personaj complicat ca Blanche și-a găsit cu această ocazie atât o actriță cât și un regizor pe măsură – capabili, ambii, să se dedubleze. Ultimul apare atât pe scenă, în versiunea „regizorală” a lui Steve (care în economia piesei joacă și un rol de vecin și companion al lui Stanley, și apoi altul, secundat, de soldat), cât și pe scaunul spectatorului. Să dăm cuvântul ambelor „personalități” ale lui Tom Dugdale:

Piesa, cu toate acestea, nu este lipsită de compasiune. Părţile sale cele mai dure sunt acoperite de un înveliş de iubire şi dragoste, care dezarmează violenţa, cel puţin până la răsăritul soarelui. Loviturile se transformă în îmbrăţişări (relevante în acest sens fiind, în opinia mea de spectator, îmbrăţişarea dintre Blanche şi Stanley, dar şi cea dintre Blanche şi Stella), rănile sunt alinate. Personajele se doresc unele pe celelalte, dar şi mai mult îşi doresc liniştea…

UN TRAMVAI NUMIT DORINŢĂ de Tennessee Williams

Spectacol produs de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca

Traducerea în limba maghiară: Czimer József

Dramaturgia: Demeter Kata

Regia artistică: Tom Dugdale

Decoruri şi costume: Carmencita Brojboiu

Distribuția:

Blanche – Kézdi Imola,

Stella – Pathó Aniko,

Stanley – Farkas Lóránd,

Mitch – Orbán Attila,

Eunice – Varga Csilla,

Steve – Sinkó Ferenc,

Doctor / Tânăr – Marósan Csaba.

Leave a Reply