A douăsprezecea noapte – avancronică

a12

Apud Matei Vișniec, citat din recentul său volum Iubirile de tip pantof, iubirile de tip umbrelă…

Să zicem că avem o scenă pe care un scenograf (și azi, ca și ieri, tot Adriana Grand) instalează un decor. Niște actori (de la Teatrul Metropolis) urcă pe ea și repetă o piesă urmărind indicațiile unui regizor (același Victor Ioan Frunză).

Undeva se mai află un tehnician care reglează luminile și un inginer de sunet care se ocupă de efectele sonore (ale muzicii lui Cári Tibor). Sub scenă s-a instalat un sufleur. Cineva, la intrare începe să rupă bilete și o mulțime de spectatori intră în sală.

Una sau mai multe plasatoare îi îndrumă pe spectatori către locurile lor. Se ridică cortina. Toți acești oameni trebuie să fie vii ca să poată începe reprezentația. Numai autorul piesei poate să fie mort. Această farsă se numește teatru.

Parantezele îmi aparțin, iar reprezentația stă să înceapă 🙂 Peste ceva mai puțin de două ore.

Leave a Reply