Un altfel de Columb

Isabela trei caravele si un mare mincinos1

Istoria omenirii abundă în personalități pe care posteritatea ajunge să le idolatrizeze, preschimbându-le în simboluri.

Astfel, latura pur umană și imperfectă a acestor figuri marcante rămâne în umbră, în timp ce realizările și inovațiile lor devin cunoștințe de simț comun pe care foarte rar ne sinchisim să le studiem îndeaproape. Este cazul „celui mai mare navigator al omenirii”, primul european (după vikingi) care a pus piciorul pe pământ american, crezând, bineînțeles, că se află în Indii: Cristofor Columb. Puțini știu însă că acest descoperitor a tiranizat populațiile indigene pe care le-a luat în stăpânire, folosindu-se de o violență brutală și a transformat nenumărați băștinași în sclavi, fie comercializându-i în Europa, fie exploatându-i pentru a aduce la suprafață bogățiile Noii Lumi. Pe scurt, Cristofor Columb a adus civilizațiile întâlnite în drumul său către bogăție în pragul dispariției.

Dario Fo (n. 24 martie 1926, Sangiano, Italia – d. 13 octombrie 2016, Milano) , scriitor, scenograf, dramaturg, pictor, compozitor, actor și regizor italian, laureat în anul 1997 cu Premiul Nobel pentru Literatură, faimos pentru satira socială și umorul subversiv regăsite în creațiile sale, scria în 1963 o piesă de teatru care stârnea controverse. Este vorba despre „Isabela, trei caravele și un mare mincinos”, a cărei premieră a avut loc în același an, la Teatrul Odeon din Milano, fiind montată chiar de autorul ei. Bazată pe structura „teatru în teatru”, acțiunea operei gravitează în jurul figurii istorice arhicunoscute a lui Columb. Însă, pentru a scoate în evidență adevărata față a acestei personalități – căreia, bineînțeles, îi putem contesta doar calitatea de om, nu și aceea de navigator extraordinar – Dario Fo îl așează sub ascendentul parodiei.

În acest spirit se afirmă și spectacolul Isabela, trei caravele și un mare mincinos, pus în scenă la Teatrul Regina Maria, în regia lui Eugen Gyemant, sub semnătura scenografului și graficianului Tudor Prodan, ambii aflați la prima colaborare cu teatrul orădean. Vorbim despre un produs artistic muncit și complex, dar care, în ciuda numeroaselor puncte forte, este totuși împăienjenit de câteva aspecte nevalorificate la potențial maxim.

Odată ce pătrunde în sala de teatru, privitorul are ocazia să studieze o vreme compoziția vizuală care se desfășoară expectativ pe scena descoperită.

Cele zece „tentacule” asemenea unor schele, dispuse de o parte și de alta a spațiului de joc își vor justifica prezența necesară pe parcursul spectacolului, iar proiecția hipnotică și sinistră a discului rotativ cu simboluri alchimice își va dezvălui substratul ironic pe măsură ce ne apropiem de căderea cortinei. Suntem pe cale să urmărim o execuție, nimic ieșit din comun pentru această lume veche. Prin urmare, personajele sunt scufundate într-o apatie fie dulce, fie amară a cotidianului. Doar acuzatul cu chip acoperit nu își găsește locul, legănându-se curios în mijlocul scenei.

Ceva urmează să se întâmple. Ceva… însă nu o moarte de om. Ereticul este un actor care a fost acuzat pe motiv că a jucat o piesă de Rojas, dar de unde să știe el că Rojas se afla sub anchetă? Piesa era despre Cristofor Columb, iar călăului și tâmplarului le-ar fi plăcut să-l vadă pe Cristofor Columb… Deci de ce să nu o joace chiar atunci pentru ei? Că doar actorii și decorul sunt pregătite și oricum nu au ce face până vin ăia cu grațierea. Astfel ia formă teatrul în teatru, iar noi ajungem să facem cunoștință cu Isabela, Cristofor Columb, Ferdinand, Ioana, Fosenca, Quintanilla, marinarii, Pizon, călugărul, teologul, viceguvernatorul, heraldul și fata din casă.

Interpretând-o pe Isabela, Ioana DraIsabela trei caravele si un mare mincinos3goș Gajdo reușește să dea viață unui personaj rotund, cu o coloratură particulară și o personalitate clară, guvernată de încredere, sarcasm, autoritate, senzualitate naturală și umor fin. Prin inflexiunile vocale expresive, frazarea captivantă și mișcarea corporală care apare în strânsă legătură cu vizibilul șuvoi de gânduri al personajului, actrița crează o prezență cursivă și logică. La polul opus față de inteligența strategică a Isabelei se află „buburuza Domnului”, Ferdinand, jucat de Petre Ghimbășan, a căror relație antitetică reprezintă unul dintre pionii principali care formează comicul spectacolului. În mod previzibil, având în vedere experiența actorului în roluri similare, Ferdinand iese la rampă ca tipul omului naiv, nătâng, influențabil, impulsiv și complet deconectat de realitate. Ridicolul personajului este dat de limbajul gestual dezordonat, grimase, atitudinea expansivă, vocea stridentă, intervențiile bruște, nepoftite și automatismele recurente precum pupatul mâinii (o găselniță inspirată care prinde la public) sau strigătele de luptă.

Nici prestația actorului Richard Balint în rolul „marelui descoperitor” nu constituie o surpriză pentru publicul orădean. Interpretarea naturală, echilibrată și elegantă aduce sub reflector un Cristofor Columb redus la statutul de om obișnuit tocmai pentru a evidenția gravitatea faptelor sale și ridicolul pledoariilor de nevinovăție. Deși aceste trei personaje sunt construite în trei stiluri diferite de joc, un adaos de concentrare în direcția comunicării scenice ar putea crea un fel de „unity through diversity” care să valorifice performanța individuală a fiecărui actor și să faciliteze transmiterea emoției prin susținerea unui ritm mai intens, mai profund.

De asemenea, din punctul de vedere al unui privitor deprins cu spectacolele Teatrului Regina Maria, trebuie să menționez faptul că Ioana Dragoș Gajdo, Petre Ghimbășan și Richard Balint s-au regăsit într-o zonă familiară, întâlnindu-se cu tipuri de personaje pe care, prin exercițiu, au ajuns să le stăpânească foarte bine. Nu pot spune același lucru despre Sorin Ionescu și Alexandru Rusu, care au avut de înfruntat niște provocări datorate în principal faptului că fiecare dintre ei a primit în grijă șase roluri. Prestațiile celor doi au avut energie și forță, dar, fie datorită unui concept regizoral slab conturat, fie ca urmare a faptului că sarcinile primite i-au depășit de această dată, personajele interpretate nu au fost pe deplin asumate, actorii nereușind să oglindească totalmente în jocul lor procesele psihice și trăirile care preced reacțiile fiecărui rol în parte.

Din perspectiva mea, efectul s-a materializat într-o oarecare confuzie privind multiplele și diversele apariții ale actorilor. Al șaselea pion din distribuția spectacolului „Isabela, trei caravele și un mare mincinos” este actrița Alina Leonte care a întruchipat trei personaje: fata, al treilea marinar și Ioana, nebuna. În acest ultim rol, de altfel și cel mai ofertant, s-a remarcat printr-o zugrăvire atentă și savuroasă a singurei prezențe din poveste care continuă să subscrie adevărului. Simbolic pentru această situație este atât poziția Ioanei în cadrul piramidei care marchează începutul părții a doua: ea se află în vârf, cât și faptul că pe tot parcursul interpretării acestui personaj, actrița mânuiește un bici.

Un atu al spectacolului este dimensiunea vizuală…

Isabela trei caravele si un mare mincinos2Decorul, costumele, proiecțiile, eclerajul, toate colaborează pentru a susține o atmosferă propice ideilor care se vehiculează în această creație satirică. În primă instanță, ies în evidență „tentaculele” a căror fucționalitate se reflectă în capacitatea surprinzătoare de a închega spații. Coboară, arcuindu-se atunci când acțiunea se desfășoară într-un loc interior, se deschid în cazul unor încăperi mai mari sau suprafețe exterioare și au un rol vital în momentele în care trebuie sugerat faptul că personajele se află pe vas: „tentaculele”, manevrate de actori, se leagănă, devenind adevărate vele de corabie. De asemenea, celelalte componente ale decorului, cuburile goale formate doar din muchii de lemn și o singură față plină, cufărul, scheletul, căruciorul de supermarket, toate par a fi doar forme incerte, recuzită improvizată și multifuncțională manipulate cu ușurință după nevoile dictate de context.

Nu seamănă oare această situație (determinată atât de „tentacule” cât și de restul elementelor) cu jocurile de culise atât de frecvente în lumea social-politică pe care o satirizează Dario Fo și, implicit, spectacolul? În completarea ideii induse cu ajutorul decorului se afirmă și costumele alcătuite din îmbrăcăminte specifică vremurilor de acum câteva sute de ani la care se adaugă obiecte vestimentare contemporane tocmai pentru a sublinia faptul că, în esență, lucrurile nu s-au schimbat chiar atât de mult. Atrag atenția coroanele celor doi suverani care, fiind construite pe baza unor oale de bucătărie, pot simboliza atât aviditatea, cât și așa-zisa stare financiară critică a curții. Am menționat anterior faptul că, în spectacolul orădean, Cristofor Columb este înfățișat ca un om obișnuit. Ei bine, acest statut se reflectă și în costumație, hainele sale fiind simple, fără stridențe.

Așa cum ne sugerează Isabela, trei caravele și un mare mincinos, pentru acea epocă, marele descoperitor era un individ cu spirit de inovație, o ființă ahtiată după bani și putere, un om care inventează orice pentru a se fofila din fața acuzațiilor și un norocos înzestrat din bunăvoința Domnului cu deșteptăciune. Totuși, îndată ce numele său începe să aparțină trecutului, devine … un „vrăjitor”. Corespondentul acestei noi perspective se găsește în proiecția de la începutul spectacolului, atunci când „posteritatea” aștepta cuminte grațierea sau ordinul de executare.

Imaginea abundă în simboluri alchimice.

E ca și cum ni s-ar spune: „Priviți ce a devenit Columb în mâinile voastre și fiți martori la demonstrația care vă va dezvălui cine a fost de fapt. Acum înțelegeți ce ați făcut?”. Proiecțiile continuă să însoțească desfășurarea spectacolului, marcând atât scenele aflate sub același ascendent, cât și multiplele retrospective care evocă fie evenimente reale, incriminatorii pentru acuzat, fie născocirii comice aduse de Columb în fața „instanței”. Aceste incursiuni în trecut sunt însoțite de ecleraj, scena fiind scufundată într-o altfel de lumină de fiecare dată.

Să nu uităm însă că vorbim despre un comentariu social cu puternice nuanțe umoristice, nuanțe care, cu puisabelaține excepții, au fost bine punctate pe tot parcursul spectacolului. Dimensiunea sonoră are un rol deosebit de important în menținerea ideii de parodie: sunetele specifice desenelor animate, muzica spaniolă, hawaiiană, fragmentele de coloană sonoră caracteristică telenovelelor, boom-urile și boing-urile, toate contribuie la creionarea unei coloraturi pline de haz. De asemenea, comicul spectacolului se bazează în mare măsură și pe acele aspecte care se află în raport direct cu lumea actuală.

Se poate reține cu ușurință scena condamnărilor contrabalansate de amnistii unde ritmul din ce în ce mai accelerat ne absoarbe într-un vârtej atât de strâns legat de contemporaneitate și momentul în care Ferdinand și Isabela îl caută pe cel care fură, constatând că par să se fi teleportat în Grecia, pentru că România nu exista pe atunci. Cred că e important să menționez faptul că regizorul a rămas și de această dată fidel piesei lui Dario Fo. Concluziile le trage fiecare…„Isabela, trei caravele și un mare mincinos” este un spectacol în curs de șlefuire, a cărui tematică necesară și controversată ridică un mare semn de întrebare în privința manierei în care omul contemporan percepe filele istoriei.

Pentru mai multe fotografii, click aici

Leave a Reply