Moarte și reîncarnare într-un cowboy

m2

Mâine are loc la Teatrul Național din Cluj-Napoca o nouă reprezentație în regia lui Andrei Măjeri, după un scenariu adaptat de tânărul regizor după unul din cele mai puternice (și controversate, zice-se) texte ale lui Rodrigo García. Din câte am reușit să aflu despre scenariu, monologul sugerat de dramaturg a fost fragmentat și înlocuit de o succesiune de monologuri delirante despre degradarea umană și incomunicabilitate. Aprilie va fi oarecum luna lui Andrei Măjeri, căruia sper să-i mai văd la Cluj spectacolele Cutia Pandorei și Agamemnon.

m1

Regia a fost adaptată unor femei contemporane, veritabile exemple ale sindromului wonder woman. Pe câteva dintre actrițele care joacă în spectacolul de mâine le cunosc: pe Sânziana Tarța, din Linoleum și apoi din Romeo și Julieta, spectacol în care am remarcat-o și pe Irina Wintze, iar pe celelalte două merg să le urmăresc în mod special. Este vorba de Elena Ivanca, actriță pe care am văzut-o întâi în filmele Usturoi și Răzbunarea țigăncii – sper să reușim mâine și un interviu, după spectacol. De asemena, pe Romina Merei am descoperit-o ceva mai recent, în excelenta Trilogie Aurel Manea în regia lui Gábor Tompa – după dramaturgia colaboratorului său András Visky. 

m3O distribuţie de excepție, un puzzle haotic care adună povești de viață pe muzica lui Dolly Parton, Lynn Anderson, Loretta Lynn, Tammy Wynette, interpretată live de actrițele menționate, care interpretează patru femei ce-și îneacă amarul după o zi de muncă agitată, într-un bar ca o insulă plutitoare, în mijlocul vieții lor agitate. Îl citez în finalul avancronicii pe regizorul Andrei Măjeri, care sugerează o cheie de interpetare:

Această insulă plutitoare, realitatea pâlpâitoare în care am tradus scenic textul extrem-contemporan al lui Rodrigo García, este acompaniată de hituri ale muzicii country, rămășițele unei epoci aflate la apus. Jocul este unul voit teatral, prin mecanicizarea gesturilor, grimase tributare grotescului sau obsesivele sunete de tocuri, glisând în permanență între diverse ritmuri, rămânând o pledoarie pentru salvarea universurilor feminine în coliziune.

Acest tip de dramaturgie invită, mai degrabă la descifrare, decât la vizionarism, imersiunea în lumea haotică a lui García propunând o cultură a comentariului, un joc secund aflat în complicitate cu textul. „Atunci când vine dezastrul, dezastrul vine și dezastrul vine pentru noi toți! ”

Leave a Reply