Cafeneaua celor opt ceasuri

pi11

Cafeneaua în care pătrundem este atemporală, pendulează jucăuş între vis şi realitate, găzduind o colecţie de fiinţe incerte (personaje? vise? fantome? suflete?) ancorate în valul unor întrebări ciudate, abstracte, încâlcite, dar cumva… esenţiale pentru acea parte din noi care vrea să exploreze altfel.

Ne strecurăm aşadar în Cafeneaua Pirandello, construită pe scena Teatrului Regina Maria Oradea sub bagheta regizorului Mihai Măniuţiu care transformă în spectacol un scenariu dramatic realizat de Anca Măniuţiu după texte de Luigi Pirandello (1867 – 1936). Omul cu floarea în gură şi Uriaşii Munţilor sunt cele două piese principale care stau la baza poveştii, îmbogăţite fiind cu replici disparate din Şase personaje în căutarea unui autor şi Astă seară se improvizează la care s-au adăugat mici intervenţii personale pentru adaptarea acestui colaj la scenă.

Şi în ceea ce priveşte scena… acum e acum!

pi5Opt ceasuri albe cu limbile plimbându-se în gol veghează suspendate cei patru arbori răsăriţi din podeaua cafenelei ca nişte exponenţi ai vieţii-flux care sfidează formele fixe, iar de jur împrejur aşteaptă mai mult sau mai puţin cuminţi mesele şi scaunele bine-cunoscute. Spaţiul cu pricina, amplu şi uşor sinistru, purtând semnătura lui Adrian Damian, este îngrădit de trei pereţi: doi gemeni, având ferestre largi, simetrice fragmentate,  şi unul, cel din fund, mai special, fiind compus în totalitate din sticlă translucidă împărţită în zeci de dreptunghiuri în mijlocul cărora tronează o uşă rotativă ca prag de trecere spre bârlogul nostru de miez de noapte. Iar în cazul în care, odihnindu-te (dacă reuşeşti) la umbra unui copăcel din cafenea, ridici privirea, vei da de acoperişul unui cort de circ. Şi uite-aşa acest spaţiu ingenios şi realizat cu migală te pune în gardă, insuflându-ţi că, până una-alta, „ceva e putred în Danemarca”! Bineînţeles, la fel de ciudat stau lucrurile şi în lumea lui Priandello al cărui nume vă sfătuiesc să nu îl pronunţaţi în timpul spectacolului. Veţi vedea voi de ce!

Aşadar, despre Pirandello…

Norocul nostru e că aici putem vorbi liniştiţi despre această personalitate cu rezonanţe incontestabile în lumea scenei, dar mai ales în teatrul absurdului, iar eu pot abuza în voie de răbdarea cititorilor ca să vă împărtăşesc două-trei informaţii năstruşnice despre viziunea dramaturgului, romancierului, poetului şi eseistului italian Luigi Pirandello, căştigător al Premiului Nobel pentru Literatură în 1934, indicii care ne pot oferi o mână de ajutor în descifrarea lumii zugrăvite de autorul dramatic. Şi de unde altundeva să facem rost de ele dacă nu de la sursă?

pi10În acest caz, vorbesc de câteva idei prezentate în eseul Umorismul ( – din al cărui text am regăsit părţile V şi VI în prefaţa lui Florian Potra la volumul „Teatru – Luigi Pirandello” publicat în 1967 la Editura pentru Literatură Universală), lucrare în care Pirandello aminteşte că: „Diferitele tendinţe ce caracterizează personalitatea ne fac să ne gândim în mod serios că sufletul individual nu e unul singur” şi în continuare… „Viaţa e un flux continuu pe care noi încercăm să-l oprim, să-l fixăm în forme statornice şi determinante, (…) Dar înlăuntrul nostru, în ceea ce numin suflet şi care e viaţa în noi, fluxul continuă, indistinct, pe sub zăgazuri, dincolo de ţărmurile pe care ni le impunem…” iar „în anumite momente se revarsă şi răstoarnă totul.” Vedeţi bine că avem de-a face cu nişte idei care îţi trezesc fiori pe şirea spinării, şi asta pentru că dăm de întrebări care provoacă. Una dintre ele este adusă în discuţie şi de Florian Potra: „ individul – personajul – devine în dramele şi comediile pirandelliene o entitate multiplă şi contradictorie, el există doar aşa cum pare în ochii şi în conştiinţa celorlalţi. Unde e adevărul?”.

Actriţa decăzută

Bine spus… Unde-o fi oare? Şi cine suntem noi, de fapt? Iată două întrebări pe care le regăsim sub diferite forme şi în spectacolul orădean. Clienţii cafenelei nu sunt oameni obişnuiţi, ci întruchipări ale unor obsesii pirandelliene care gravitează mereu în jurul realităţii gata să o săgeteze exact atunci când trebuie pentru a-i demonstra că…nu e ea cine ştie ce… Astfel,  ne întâlnim cu Actriţa Decăzută care, în interpretarea vie a Gabrielei Codrea, interpretare marcată de frazarea spasmodică, precipitată a nebuniei şi de privirea intensă a omului care vrea să se destăinuie aici şi acum, istoriseşte o poveste sinistră în care teatrul e trăit până în punctul în care devine viaţă. Nu e îngrijorător să descoperim că unii pot simţi ficţiunea atât de puternic încât să o transforme în ceva palpabil şi adevărat? Ce mai rămâne atunci din realitatea noastră?

Gândeşte-te la mine… ca să exist!

Următoarea oprire e Fata Palidă… Încă o dată născocire şi … vis! Dar mai presus de toate e singurătate şi neliniştea experimentate pe propria piele de spectator prin emoţia actriţei Anda Tămăşanu, prin uşurinţa cu care oscilează logic de la o stare la alta, jucând intensităţile pe degete. Şi pe bună dreptate e palidă… Ea nu există pentru tine decât atunci când te gândeşti la ea şi dacă nu o ghiceşti… ce mai rămâne din culorile acestui spectru? Nici nu îţi dai seamă că în mica ta lume tu eşti ea, sau eu, sau el, noi suntem doar percepţiile tale despre noi înşine. Sună încurcat, aşa-i? Dar dacă pui lucrurile cap la cap…

pi6Oare scaunul ăsta se gândeşte la mine?

O altă apariţie fantomatică este Femeia Rătăcită care nu ştie de unde a venit sau unde se duce, cam cum suntem noi în momentele în care n-avem idee  cu ce se mănâncă viaţa asta. Ştie doar că visăm, că suntem în afara trupurilor noastre şi că ar vrea să fie descifrată chiar şi de scaunul pe care e aşezată. Vocea imponderabilă, sinceritatea, constanta mirare şi atenţia cu care îşi creează gândurile sunt ingredientele folosite de actriţa Mirela Lupu pentru zugrăvirea acestui personaj călător spre neant.

Dacă e vis, e reducere!

Lista clienţilor legaţi iremediabil de această singură cafenea în care îşi pot desfăşura lumile ciudate continuă cu cele trei prostituate care se vând la jumătate de preţ conform ideii „dacă e vis, e reducere”. Prin prestaţia actriţelor Georgia Căprărin, Adela Lazăr şi Alina Leonte, cele trei prezenţe expresive creează un contrast bine-venit frământărilor celorlalte cliente. Dar trebuie s-o punem la socoteală şi pe aeriana Prostituată distinsă întruchipată fără cuvinte de Angela Tanko şi prezentată prin discursul Proxenetului ca o fiinţa total detaşată de orice vis şi orice realitate, scufundată într-o continuă plăcere necunoscută. George Voinese creează un personaj care, vorba vine, se mişcă exact ca peştele în apă prin valurile iluziilor, trăind această lume cu siguranţă şi umor ca şi cum ar fi singura adevărată, ca şi cum nu ar exista visul.

Voi chiar credeţi că sunteţi vii?

pi8Există sau nu există? În orice caz… băutorul de absint vine cu o altă întrebare: Voi chiar credeţi că sunteţi vii? Eu propun să medităm la dilema în cauză cu aceeaşi uluire şi precizie cu care Emil Sauciuc îşi redescoperă propria poveste şi propriile gânduri. Merită o încercare…Dar băutorul de absint nu e singurul implicat în hipnotica istorie a îngerului 101. În urma lui se arată şi Vagabondul, sub bagheta actorului Petre Ghimbăşan, contrabalansând animat şi nerăbdător, cu reacţii hazlii atmosfera vaporoasă, neliniştitoare pe care o resimţim şi de această dată. Cafeneaua mai este străbătută şi de Un bătrân senil cu un mop care… şi-a iubit nevasta, chiar şi-a iubit-o, personajul fiind interpretat cu multă convingere şi naturaleţe de Ion Ruscuţ.

Realitatea nici nu trebuie să fie verosimilă prin simplul fapt că e reală!

pi2Recapitulare: Până acum avem clienţi, trecători şi… vă mai amintiţi acoperişul asemănător unui cort de circ? Ei bine, şapte clovni îşi fac apariţia aducând cu ei o nuntă ambulantă, o nuntă de circari în care Sorin Ionescu şi Consuela Egyed sunt fericiţii miri-păpuşi care, prin mişcări mecanice, hipnotice, aproape inconştiente, întruchipează poate acele părţi din noi care funcţionează automat, chiar şi în cazul iubirii sau sexualităţii, două direcţii care ne definesc, până la urmă, ca oameni. Revenind la aspectele mai hazlii ale ecuaţiei, întrebarea “cu ce îmbogăţesc cei şapte clovni spectacolul din punct de vedere estetic?” îşi găseşte răspus cu uşurinţă: prin concentrare, energie, flexibilitate şi o muncă de echipă bine pusă la punct actorii Răzvan Vicoveanu, Alexandru Rusu, Eugen Neag, George Dometi, Pavel Sîrghi, Ciprian Ciuciu şi Andrian Locovei aduc în scenă umor şi dinamism. Această trupă veselă cu un picior în … vis are însă şi un conducător, directorul circului, întruchipat de Richard Balint care jonglează ritmic, ludic şi volubil cu atitudinile expansive, comice, încrezătoare ale personajului, transformându-l într-un fel de farsor capabil să râdă cu gura până la urechi în timp ce ne spune că realitatea nici măcar nu trebuie să fie verosimilă prin simplul fapt că că e reală.

Nici măcar casele nu ar putea sta liniştite în aşteptarea cutremurului, darămite un om?

pi3Cred că următoarea întrebare este „cum?”. Cum ajung aceste fiinţe să-şi istorisească poveştile? Care este elementul declanşator? Răspunsul e simplu: semnalul Omului cu floarea în gură, dirijorul micro-lumii din cafenea pe care o cunoaşte în cele mai ascunse detalii, reprezentând sigurul far sau pilon al acestor creaturi pierdute, fragile şi un spectator încântat în cazul circarilor. Aflat sub bagheta lui Şerban Borda, Omul cu floarea în gură ne apare în două ipostaze. Prima este cea de regizor în care actorul înzestrează personajul cu o captivantă capacitate de a fermeca, folosindu-se de toate instrumentele (mimică, privire, tonalitate, frazare) pentru a aduce la lumină ciudăţeniile acestui univers îndepărtat, existent, pare-se, prin sine însuşi. Dar dincolo de spectacolul pe care Omul cu floarea îl modelează, se află o dramă intimă, reprezentativă pentru faptul că, până la urmă, dirijorul se supune aceloraşi reguli bizare specifice apariţiilor din cafenea. Nici măcar casele nu ar putea sta liniştite în aşteptarea cutremurului, darămite un om? Iar epiteliomul ăsta, vieţile celorlalţi pe care el însuşi le adoptă şi apoi soţia… (interpretată coregrafic prin expresivitate corporală şi energie tensională de actriţa Denisa Vlad) Şerban Borda reuşeşte să schimbe registrul spre introspecţie, înţelegând destul de bine personajul ca să ştie exact pe ce cuvinte să apese. Şi totuşi… cui se destăinuie? Pentru cine acest spectacol?

Intrus?

pi4Iată-ne ajunşi la Clientul obosit, un intrus, un curios, un descoperitor, o oglindă şi o busolă a spectatorului contrariat de legile uimitoare ale cafenelei. Actorul Sebastian Lupu conduce personajul prin fiecare stadiu, prin fiecare colecţie de reacţii experimentate în faţa necunoscutului: interes, mirare, confuzie, frică, disperare, înţelegere şi în final.. înrădăcinarea. Astfel, atenţia, emoţia bine dozată şi logica sunt ingredientele cu ajutorul cărora actorul reuşeşte să rămână ancorat trup şi suflet în ecuaţie.

Despre convenţii

Acum, după ce am trecut în revistă atât actorii, cât şi ideile cărora aceştia le dau glas pe scenă, putem concluziona că avem de-a face cu un spectacol nu tocmai uşor digerabil. Dăm de întrebări unice, încâlcite, pe care nu le întâlnim la tot pasul, dar, cu toate acestea, nu conceptele în sine sunt cele care ar putea afecta negativ receptarea spectacolului de către public (şi mai ales de către acei privitori nefamiliarizaţi cu opera lui Pirandello), ci structura incertă în care sunt încadrate. Nu neg nici faptul că există momente de respiro justificate, plăcute şi bine-plasate în care cei din sală ar avea ocazia să asambleze piesele acestui puzzle şi nici necesitatea spectacolelor care să smulgă publicul din zona sa de confort, însă în cazul Cafenelei Pirandello am simţit lipsa unei convenţii destul de bine definite în privinţa spaţiului şi, implicit, a lumii în care ne aflăm, respectiv absenţa unui cifru îndeajuns de solid pus în valoare. Astfel, privitorul este bineînţeles impresionat de emoţia scenică şi misterul ideilor, dar, lovindu-se de prea multe „de ce-uri” (prezenţa circarilor, de exemplu, sau relaţia dintre Pirandello însuşi şi aceste fiinţe), reuşeşte cu greu să asimileze conceptele, să stabilească legături, să le înţeleagă profund (chiar dacă nu logic, ci afectiv) şi să se lase cu adevărat pătruns de ele. Această situaţie este cu atât mai pregnantă cu cât atenţia spectatorului este acaparată pe bună dreptate şi de celelalte elemente ale spectacolului prin care sunt construite atmosfera şi multiplele esenţe ale acestei lumi: coregrafie, muzică, ecleraj, costume…

Dansul, un muşchi bine antrenat

pi9Să vedem aşadar ce rol joacă dansul în micul tărâm păzit de cele opt ceasuri. Pentru asta însă trebuie să ne întoarcem în timp ca să fim iar martori la ridicarea cortinei, reexperimentând primul contact cu dimensiunea coregrafică a Andreei Gavriliu, mai exact, momentul clientelor din cafenea când fiecare personaj, ca un suflet blocat fără scăpare în cochilia construită de societate, repetă obsesiv şi cu precizie hipnotică aceleaşi mişcări iar şi iar şi iar… Iată cum încă de la început se anunţă faptul că în spectacolul Cafeneaua Pirandello expresia corporală devine cuvânt. Tabourile dinamice create prin scene coregrafice colective, fie că e vorba de cliente sau de sprintenii circari, lupta amplă şi dureroasă dintre Omul cu floarea şi soţia sa, seturile de mişcări individuale, subtile, dar grăitoare, păstrate la foc redus pe parcursul momentelor care doar par necoregrafice – şi aici mă refer cu precădere la cele şapte femei cu ceşti gălăgioase, relaţia fascinantă dintre dirijor şi cliente, sau năzbâtiile clovnilor, toate acestea sunt dovezi clare a faptului că dansul nu este un ingredient al spectacolului, ci o parte inseparabilă, un muşchi foarte bine antrenat.

La asortat de sunete

Şi dacă avem dans, avem şi muzică, dar în acest caz, vorbim mai degrabă de un joc al muzicii deoarece Mihai Dobre experimentează inspirat, asortând sunete neobişnuite, creând ritmuri captivante, variate şi amestecând totul în aşa fel încât colajul viu să se aşeze puternic la temelia lumii propuse. Universul sonor, aşadar, amplifică, provoacă, intrigă şi susţine emoţia prezentă deja în scenă.

Porţii potrivite de mister

Continuând plimbarea pe aleea sinuoasă a mecanismelor Cafenelei Pirandello, se cade să ne oprim pentru câteva rânduri şi asupra unui element care pur şi simplu dă viaţă decorului, aducând atmosfera la un cu totul alt nivel. Mă refer bineînţeles la eclerajul semnat de Lucian Moga care atrage atenţia mai ales prin poziţiile aparte ale surselor de lumină. Fie că vorbim de umbre sinistre, înceţoşate, de scenă expusă clar, de culori onirice, de reflecţii ludice sau de efecte dinamice, surprinzătoare, lumina scufundă scena în aşa fel încât fiecare moment să-şi primească porţia de mister şi magie.

A doua piele a personajului

pi1Iata-ne ajunşi foarte aproape de bine-meritatele concluzii, dar înainte de asta, mai avem o ultimă staţie în vasta dimensiune vizuală a spectacolului, şi anume costumele semnate de Luiza Enescu, realizate în perfectă armonie cu spiritul cafenelei pe care cred că îl intuiţi deja. Comica şi vaporoasa vestimentaţie a clovnilor devine cu certitudine un punct de atracţie, originalitatea fiecărui costum transformându-l parcă într-o a două piele a personajului. Clientele însă poarte nişte rochii delicate, dar curajoase, îmbinând uşor avangardist nuanţe şi tipuri diferite de materiale, într-un tablou echilibrat, extras dintr-un vis. Iar în ceea ce-i priveşte pe trecători, pe Omul cu floarea în gură şi pe Clientul obosit, ne întâlnim cu nişte costume ceva mai… reale, clasice, aşezate în straturi, cu melonul nelipsit, dovedind că toţi am fost odată cu frica epiteliomului în gât, spectatori contrariaţi, intruşi în vis ori dirijori.

Concluzii…

Cafeneaua Pirandello este o unitate, iar momentele reveriilor colective punctate coregrafic în care privirile rămân aruncate în neant, textul profund poetic, muzica pătrunzătoare, lumina de vis şi sensibilitatea mişcării sunt dovezi clare ale sincretismului deosebit al spectacolului care poate fermeca în toată puterea cuvântului doar dacă echipa actorilor continuă să-şi menţină energia la nouăzeci şi nouă de grade celsius pentru a ajuta privitorul să sară sprinten peste obstacolul absenţei unui cifru.

 

Pentru a accesa sursa fotografiilor, click aici.

Leave a Reply