Criteriul libertăţii

c9

Aleg pentru început acest citat dintr-o scriere a Rosei Luxembourg pentru că descrie un criteriu esenţial în definirea unei societăţi:

Libertate doar pentru susţinătorii guvernului, doar pentru membrii unui partid – oricât de numeroşi ar fi ei – nu este libertate deloc. Libertatea este întotdeauna libertatea celui care gândeşte diferit.

Ironia este că spunea aceste vorbe vizavi de revoluţia bolşevică, ea însăşi militând pentru dictatura proletariatului. Inevitabil, aplicându-l pe Marx, libertatea devine un privilegiu, după cum spune Rosa.

c6Spectacolul Cealaltă ţară (Teatrul Naţional Marin Sorescu, Craiova), creat de Alexandru Istudor pe texte de Herta Müller, stă sub semnul acestei idei. Emigrarea este în subsidiar. La prima vedere personajele se confruntă cu îngrădirea libertăţii de circulaţie, paşaportul fiind pur şi simplu un hatîr la discreţia partidului. Totul fiind cu dublă măsură. Comunismul declară una (atractiva generozitate) şi face alta (interdicţii şi constrângere). Funcţionarii care aplică legea într-o astfel de societate se poartă şi ei aidoma sistemului.

c2O fac şi în beneficiul propriu. Windisch, tatăl Irinei, al personajului principal, apare ca în legende, supus continuu la cazne, cu promisiunea deşartă a unei răsplate mereu amânate. Deşi Katarina, soţia sa, îi aminteşte de perpetua sa bună-credinţă faţă de promisiuni, singurul rezultat fiind al unei plăţi suplimentare. Din nou şi din nou. Şi asta ţine de societatea acelui timp: omul onest, care face eforturi uriaşe pentru a respecta o înţelegere, sau ceea ce pare a fi o înţelegere, versus omul care “se descurcă” prin ascunse cedări şi compromisuri. Adrian Andone joacă admirabil acest efort sisific, cu inima deschisă, cu fermitatea unor principii, mai ales în a-şi proteja fiica vizavi de malversaţiunile care făceau jocurile.

c4Gabriela Baciu, având în rol un chip ce aminteşte chiar de Herta Müller, poartă masca suferinţelor îndurate încă din anii deportărilor. Ea “vede” cu luciditate cum funcţionează acea societate bolnavă şi, aşa cum ea a avut de plătit un preţ greu, pentru care are de îndurat şi mustrările celor dragi, ştie că şi fiica ei va avea de plătit.

Irina, în interpretarea Romaniţei Ionescu, este ilustrarea unei atitudini a generaţiei postbelice. Are dezinvoltura unor ani de speranţă, pe de-o parte protejată de acasă faţă de tragedia fundamentală, pe de alta prin ocaziile de sincronizare în modernitate cu lumea liberă. Irina rosteşte o replică majoră în economia spectacolului şi semnificativă pentru acea epocă: dacă ar pleca unul singur, cel nenumit – dar ştiut de toţi într-o societate totalitară – nu ar mai fi nimeni nevoit să plece.

c5Pentru că în comunism emigrarea a fost, dincolo de opţiunea personală a fiecăruia, economică sau de familie, unica alternativă a libertăţii. Era dorinţa de evadare dintr-un regim care n-a ezitat să-şi afirme profilul agresiv, la începuturi chiar declarativ, îmbrăcat în aburul ideologiei luptei de clasă, mai apoi mascat, de-a dreptul psihotic. Iar spectacolul punctează acest aspect prin felul în care reprezentantul Securităţii, interpretat excelent, în atâtea nuanţe, de către Marian Politic, trece de la prima etapă, a violenţei verbale şi fizice, la ameninţarea celor deja vulnerabilizaţi (obsedantul sunet pe care-l emite, mascat, din poziţii ascunse, suficient cât să reamintească victimelor de ubicuitatea represorului).

Nu întâmplător spectacolul se deschide cu scena, impresionantă, a unei anchete umilitoare. Victima este jucată în fine nuanţe ale disperării şi degradării, cu tremurul trupului şi al vocii, de către Ştefan Cepoi. Anchetatorul, căpitanul Piele, este jucat cu un aer de eleganţă cinică şi cu o remarcabilă mobilitate spre un comportament de catifea, în special din priviri, de către Marian Politic. Alternanţa chipurilor cu care apare, indiferent că e vorba de serviciu sau viaţa personală, fascinează şi uşor poţi fi sedus, uitând că un astfel de personaj este, (aproape) tot timpul în misiune.

c8Corina Druc joacă în forţă exact personajul care este sedus. Care intră în relaţie cu celălalt cu inima deschisă, bate în retragere când află meseria aceluia, suferă când este agresată fizic şi, totuşi, îl cauţionează în cele din urmă. Actriţa are expresivitate în toate aceste ipostaze şi scenele în care personajul ei, Dana, se află faţă în faţă cu protagonista, sunt impresionante pentru felul în care descriu descoperirea efectului unui gest de cedare şi, respectiv, reinterpretarea post-factum, în libertate. Acest al doilea spaţiu, al lumii libere, este mai aproape de percepţia noastră, a celor de acum. Alexandru Istudor a pus spectacolul sub balanţa ‘România-Germania’ în căutarea sensului de “acasă”. Replica funcţionarului german care analizează dosarul imigrantului (un cu totul alt fel de dosar decât acela din comunism) este simbolică inclusiv pentru prezentul nostru de azi: “ţara noastră repară ceea ce a stricat cealaltă ţară”.

Doar scenele de dragoste se sustrag încorsetării de apartenenţă la o ţară sau alta. Dragostea este ea însăşi “acasă”.

c7Spectacolul dezvoltă mai mult decât o temă, atinge subiecte conexe, care ţin de un moment temporal dar şi universale. Totul ingenios asamblat într-un decor funcţional şi inedit, conceput de Francesca Cioancă. Spaţiul central este închis între patru pereţi, dintre care trei transparenţi. Al patrulea intră în joc la emoţionantul teatru de umbre, coşmarul din somnul de imigrant.

Istudor are darul de a pune în valoare întreaga distribuţie. Fiecare actor are personaje memorabile şi poate oferi o paletă largă de expresivităţi. Chiar şi distribuirea unor actori în mai multe personaje este captivantă.

c3Astfel Raluca Păun construieşte fabulos, mai ales din priviri, când are de transmis mesajul Puterii, se joacă la graniţa dintre viclenie şi nebunie în ipostaza pielarului, citează inteligent în rolul de interlop. Ştefan Cepoi dezvoltă postura sensibilităţii vulnerabile şi a  unui realism pragmatic într-o lume ce se dovedeşte a fi mai terre à terre decât se credea.

Vlad Udrescu, în două dintre cele trei personaje în care capătă aplauze la scenă deschisă, face un balans între empatie şi dragoste, inovează şi citează, este dezinvolt şi confirmă statutul său de prim rang. Este cuceritoare scena “de după”, alături de Romaniţa Ionescu, scena pantofului pierdut al unui alt fel de Cenuşăreasă. Într-o stagiune pe care o consider cea mai reuşită în ansamblul ei, după mulţi ani cu dezechilibre, Cealaltă ţară este un reper important.

 Credite foto: © Albert Dobrin

Text apărut în revista Mozaicul nr.5/2017

 

Leave a Reply