La început a fost cuvântul…

Ariel

…sau, cel puţin, aşa ne imaginăm. Iar Eugen Ionescu aşa construieşte dramatic „Scaunele”, într-o proiecţie cu final oratoric. Regizorul Alexandru Boureanu vorbea, în prezentarea spectacolului pus în scenă la Teatrul Ariel din Râmnicu Vâlcea, despre simboluri biblice:

Lumea circului existenţial ionescian este presărată de semiologie biblică precum un potop care înconjoară locuinţa, cele 12 uşi sau, cele despre care vorbesc personajele noastre, în număr recomandat de autor de exact 40…

sc1Putem spune că Bătrânul şi Bătrâna sunt cuplul Iona, naufragiaţi în burta destinului, în oceanul timpului, iar autorul scrie ultimul capitol al Cărţii. Un fel de poveste despre Adam şi Eva à rebours. Iar Alexandru Boureanu mizează totul pe asta şi are în vedere ideea de teatru în teatru. O fericită alegere atâta timp cât actorii sunt un cuplu şi în viaţa reală, ba încă unul de peste treizeci de ani. Scaunele nu sunt cele de pe scenă, sunt cele din sală. Aliniate, întreţesute, clasic, pentru vizibilitate, cochete, sunt, uşor, uşor, ocupate de invitaţii celor doi bătrâni.

Scena reprezintă partea intimă a locuinţei lor, iar şiragul de becuri de scenă alcătuieşte pragul magic dintre profan şi sacru, într-o scenografie semnată de Francesca Cioancă. Camelia şi Dan Constantin sunt plasaţi la mesele de machiaj, în faţa oglinzilor magic luminate. Pe negândite ei glisează de la actori spre personaje. Alexandru Boureanu şi-a exprimat regretul de a nu fi înregistrat procesul de construire a spectacolului, taman pentru felul în care cei doi actori şi-au asumat felul de a-şi transpune relaţia unui parteneriat exemplar într-o colaborare scenică. Iar asta se ghiceşte din felul în care ei se simt în rol, se simt unul pe altul şi transformă dezinvoltura histrionică în autenticitatea unei vieţi în care ne putem sau ne vom recunoaşte, la un moment dat, fiecare. Într-o modernitate tot mai prudentă în exprimare, personajele lui Eugen Ionescu devin, paradoxal, poate, nici desuete, nici ridicole, pur şi simplu ne oferă esenţa duratei unei intimităţi. Este acolo, vizibil pe scena Teatrului Ariel, codul propriu unui cuplu.

Vai! ce savant eşti, ce talentat eşti, puişor! Puteai s-ajungi preşedinte şef, rege şef, sau chiar doctor şef, mareşal şef, numai să fi vrut, să fi avut şi tu un dram de ambiţie în viaţă…

sc2Poţi folosi o cheie ironică dar poţi vedea în aceste cuvinte, ce revin ca un laitmotiv, amestecul de duioşie, de regret (mai mult pentru celalalt), de dragoste. Dacă Dan Constantin îşi asumă postura ludică, mai aproape de copilăria inventivă, Camelia Constantin este, ceea ce nu se schimbă cu epocile, soţia-mamă. Oricât se joacă ea (şi actriţa este dinamică, inventează şi are un ritm mai susţinut al mimicii) pe fond se ajunge la a-i susţine, lui, capul în poală. Ei reiau, zi de zi, aceeaşi succesiune de gesturi şi vorbe, conştient şi cu abandon jocului.

sc4Este fermecătoare scena în care cei doi actori se joacă de-a mimarea lunii februarie. Dan Constantin face, în general, un rol extraordinar, dar în aceste momente este chiar de mare impact. Apoi ludicul glisează spre melancolie. Însoţită de ironie la început, apoi tot mai clară, mai densă.

Când ea îl roagă să spună “povestea aia” e ca un recurs la vechi legende biblice, ca o trecere în revistă a istoriei lumii. „Atunci am rîs…” este explicaţia ei pentru această cerere. Este despre trecut dar este, în primul rând avertizoare de viitor. Orice urmă de indoială asupra interesului de a asculta din nou povestea este risipită cu seninătate.

-Puiule, eu nu mă plictisesc deloc… E viaţa ta… pentru mine viaţa ta e pasionantă.
-O ştii pe dinafară.
-Dar uit imediat totul… în fiecare seară sufletul meu e proaspăt… Da, puiule, de-asta iau purgative… pentru tine, puişor, în fiecare seară sînt ca nouă…

Este o Carte a Cântărilor pentru sfârşit. Inedit şi felul în care o alintă el: Semi-ramida, cu distincţia, ce poate schimba sensul, între silabe. Pentru că apoi, chiar dacă în economia piesei mai e destul timp, povestea capătă tot mai clar caracterul inevitabilului. Tot jocul acela cu invitaţii, nevăzuţi dar atât de credibili, e ca o coregrafie minuţioasă, care să pună în valoare detalii pe care fiecare să le recunoască la un moment dat. Să încânte şi să anestezieze receptorii.

sc3Conştienţi că sfârşitul se apropie inexorabil, oamenii se lasă captivaţi de ceea ce le oferă arta. Pe nesimţite scena devine tot mai modestă, se duce tot ce era strălucire şi suflul scade. De la bun început anunţatul discurs la Oratorului, ales a transmite mesajul Bătrânului, repetat mereu ca o promisiune, ca un legământ sacru, creează o stare de aşteptare care îşi produce efectul în fiecare spectator după propria sa structură şi după propriul său bagaj cultural.

Sfârşitul în apă al piesei, focul din scena montării Teatrului Ariel, par a trece pe plan secund, atenţia tuturor este, până la paroxism, direcţionată spre Orator. Eugen Ionescu propune sunetele ininteligibile ale unui mut, ca un dramatic răspuns. Tăcerea ca deziluzie faţă de aşteptări, pe scenă, are meritul esenţial de a readuce într-o clipă atenţia tot spre oameni. Fuseseră uitaţi cu gândul la Orator. Dar, de fapt, oamenii sunt cheia.

La sfârşit va fi cuvântul. De nu-l desluşim, e din pricină de Babilon. Text aparut in revista ‘Mozaicul’ (3/2017)

Premiera: 5 februarie2017, in mandatul lui Nicolae Poghirc

Foto: Bogdan Sandu

Leave a Reply