Despre omenesc, la feminin

a2

Pe Lorca l-am întâlnit mai întâi în câte-un motto la poeziile lui Miron Radu Paraschivescu şi, instinctiv, când s-a ridicat cortina la Nunta însângerată[*], văzând decorul fără o arondare precisă de spaţiu cultural, mi-am imaginat cum că ar fi putut fi o adaptare la lumea ţiganilor. Autorul acelor Romancero gitano ar fi gasit aici şi acum o instanţiere inedită a unei teme, altfel, universale.

a1De altfel şi modul în care, pentru scena petrecerii de nuntă, Andrei Măjeri a ales ca soluţie regizorală rostirea la microfon (“Să vină mireasa!”- cu reverberaţii), m-a dus cu gândul la o nuntă ţigănească. Ar fi putut fi un proiect coerent, aplicat unei culturi cu multe puncte comune celei de origine. Andrei Măjeri a creat un spectacol mai degrabă universal, cu o anume coloratură locală. Piesa lui Lorca este astfel interpretată prin prisma mitului, prin temele pe care le focalizează, etern umane.

Parafrazând un titlu de-al lui Matei Vişniec, Femeia ca un câmp de luptă, spaţiul de joc capătă forma unui teren de tenis pe care doi bărbaţi joacă un meci, miza fiind dragostea aceleiaşi fete. Mai mult, totul se joacă sub semnul unui feminin cu toate nuanţele de la alb la negru.

Fileul desparte nu doar doi bărbaţi ci două familii, atâta vreme cât mama logodnicului nu poate trece peste puternicul resentiment faţă de aceia din care s-a ivit ucigaşul soţului şi al primului fiu. Că-şi plânge durerea atât de mare e firesc, o face de douăzeci de ani şi nici gând să se oprească:

– N-am să tac niciodată!

– O sută de ani de-aş trăi şi tot despre asta aş vorbi.

Dar, cum se întâmplă adesea, durerea erodează raţiunea şi din asta se pot naşte monştri. La senina proiecţie de viitor a mezinului ea opune, surprinzător, obsesia ca nici măcar la cimitir să nu se ajungă la vreo tangenţă cu neamul blamat.

– Că l-aş dezgropa cu unghiile şi singură l-aş zdrobi capul de pereţi.

a5Într-o spectaculoasă revenire pe scena Naţionalului, Mirela Cioabă limpezeşte personajul de la bun început. Este mama care-şi face griji de câte ori puiul iese pe uşă, mai ales când o face având asupra sa un cuţit. Este mama care se gândeşte în ce măsură fiul îi va fi fericit alături de aleasa lui (şi cu ştrengărească inocenţă se interesează de trecutul ei). Este mama care dăruieşte tot fiului, care se proiectează pe sine în viitorul acestuia, negociindu-şi anvergura de bunică. Dar se vădeşte a fi răpusă de patima resentimentului întreţinut atâta timp, riscându viaţa propriului fiu. Replica ei, calchiată după a lui Richard III, este urmată de monstruoasa stârnirea furtunii:

Du-te după el! Nu! Nu te du! Neamul ăsta omoară repede şi bine… Dar nu, aleargă, vin şi eu după tine!

Mirela Cioabă joacă puternic această dublă faţă, deşi supusă unui singur ţel, al fericirii copilului. Prin gesturi şi prin voce este maternă, cu toată exagerarea într-un sens ori altul. Jocul ei cu Claudiu Mihail este fermecător, evitând a-l pune pe el în postura ridicolă a vreunui răsfăţ, păstrându-se în limitele agreabile ale unei mame de băiat. Până la declanşarea nebuniei. Din clipa aceea se rupe totul. Şi relaţia filială dar şi vreun sens omenesc. Urmează o cădere. Şi într-o rostire mai aproape de patetic, personajul se înveleşte în faldul vanitos al singurătăţii. La început, îmbrăcată în negru, zâmbea. La sfârşit, rămasă în albul de la nuntă, devine un monument împietrit al durerii.

Povestea mamei se intersectează cu povestea logodnicei într-un fel neaşteptat, dincolo de replicile mai mult sau mai puţin amiabile, când fata, asumându-şi deschis responsabilitatea, îi spune celei care i-ar fi putut fi soacră: “Şi tu ai fi făcut tot aşa.” Este aici afirmarea unei subordonări în faţa unei forţe mai presus de raţiune.”Fiul tău era tot ceea ce visam, şi nu l-am înşelat, dar braţul celuilalt m-a smuls ca lovitura unui talaz […] şi m-ar fi smuls […]chiar dac-aş fi fost bătrână şi toţi fiii fiului tău m-ar fi tras înapoi de păr.”

Această intersecţie a celor două destine se simte şi pe scenă, în vocile actriţelor. Raluca Păun este o fericită alegere pe acest rol, într-o viziune de subliniere a unui destin dat. Logodnicul îşi vede destinul marcat de atitudinile celor două femei, fără a-l exonera de răspundere. Claudiu Mihail e de urmărit de la chipul şi costumaţia adolescentine ale începutului până la ţinuta răvăşită şi chipul urâţit de patimă în final, după un zbucium mult exteriorizat.

a4Regizorul scoate bine în evidenţă scena din viaţa de familie a lui Leonardo (Alex Calangiu, într-un rol bine tensionat). Femeia ca o supusă, chiar dacă îşi joacă şi ea şansa (ingenioasă soluţia utilizării fierului de călcat), apare într-o densă interpretare a Romaniţei Ionescu, picturală ca o efigie în câteva cadre. Ulterior se poate percepe căsnicia acestei femei ca premonitorie pentru logodnică.

Andrei Măjeri şi Adina Lazăr reconstruiesc textul piesei pentru a face viabilă viziunea regizorală într-un spectacol ce reformulează mitul în dimensiunile contemporane. Referinţele locale sunt împlinite prin detalii de costumaţie şi decor (Irina Chirilă), prin muzică şi dans (Katalin Incze şi Flavia Giurgiu) şi prin reconfigurarea personajelor – metaforă. La Muerte (Monica Ardeleanu) şi La Luna (Ştefan Cepoi), înconjuraţi de reinventata trupă Los Leñadores (Cosmin Rădescu, Dragoş Măceşanu, Cătălin Miculeasa) devin artiştii care spun povestea.

Regizorul echilibrează bine balanţa râsu’-plânsu’, apelând şi la o tripletă zglobie (Costinela Ungureanu, Corina Druc, Haricleea Nicolau) care o înconjoară pe logodnică şi-l susţine pe tatăl miresei (Adrian Andone într-un rol condus cu personalitate, din priviri şi gesturi discrete, până la feerica ninsoare peste portocali, frumoasă imagine de genul ‘iarna vrajbei noastre’). Iar Anca Dinu şi Gabriela Baciu au câte un rol de catalizator în scenele ce potentează reacţiile mamei şi ale soţiei lui Leonardo. Sunt multe replici memorabile:

Eu nu sunt bărbat care să meargă pe jos / Eu nu sunt femeie care să meargă singură,

Sunt și rostiri prea dramatizate, e dificilă asumarea naturaleţei spaniole chiar şi, ori poate mai ales, în patetic. Invocata ariditate a pământuluide lângă casa logodnicei este delimitată de frontiera unui fir de apă. O apă cu care interacţionează adesea personajele, în finalul câte unei scene. Este aproape un ritual. Doar La Muerte îl traversează cu atenţie. Monica Ardeleanu are de dus dificultatea songurilor latino, ritmul fiecărui intermezzo care punctează ideea unei scene şi desfăşurarea de extaz cu fiori reci în faţa tragediei, pentru a fi, în fond, începutul şi sfârşitul (“oriunde mergi tu acolo merg şi eu”). La feminin.

P.S. Am simţit nevoia de a reciti Domnişoara Nastasia, de George Mihail Zamfirescu. Pentru o altă abordare pe un subiect similar. Pentru dragostea mea dintâi faţă de dramaturgia româneasca din interbelic.

 [*] Teatrul Naţional Marin Sorescu Craiova, Text apărut în revista ‘Mozaicul’, nr.4/2017. Foto: Albert Dobrin

Leave a Reply