Fantoma și Îndoiala teatrului

Monique2

hamletDespre volumul Fantoma sau Îndoiala teatrului, publicat acum aproape zece ani și descoperit de mine recent, am pus câteva note introductive aici. Pe autoare, doamna Monique Borie, am întâlnit-o toamna trecută – o prezență discretă, însoțindu-l pe criticul George Banu la festivalul internațional de teatru Interferențe. Atunci am și aflat, cu ocazia piesei regizate de Gavriil Pinte, că interpretările doamnei profesoare care au inspirat creatori de teatru.

Acesta a fost și motivul pentru care am comandat cartea, dar cu toate că eram avizat asupra originalității scrierilor sale, nu mă așteptam la o lucrare de asemenea profunzime. Volumul Fantoma și Îndoiala teatrului constituie pentru cititor o adevărată aventură intelectuală ce pleacă de la studiile și preocupările teatrului actual și ajunge, cu ajutorul instrumentelor antropologice, la originile teatrului. Un teatru cu începuturi și sfârșituri, de vreme ce după Genet, desconsiderarea morții – respectiv împingerea cimitirelor spre periferia orașelor – înseamnă sfârșitul teatrului.

Orașele noastre nu se mai clădesc în jurul cimitirelor, precum cetățile antice. Cimitirele nici măcar nu mai sunt locuri de veci, ci se închiriază pe două decenii și cam atât. Dacă necropola este marginalizată, acropola în schimb rezistă – pe ici-colo câte o cetățuie veche în vârf de deal, iar orașele mari, alături de primărie, prefectură, biserică… au în centrul lor teatrul. Și chiar dacă teatrul contemporan nu este întotdeauna un spațiu de dialog cu divinul (re-invocat de Monique Borie în acest volum) pe multe scene făcându-și loc teatrul de bâlci, cu subiecte infantile împrumutate din cel de păpuși, sau poate chiar din acest motiv, Fantoma și Îndoiala teatrului îi restituie ceva din această funcțiune originară.

Fantomele cele mai impunătoare ale tragediei grecești, remarcă Monique Borie în Prolog sau confruntarea cu Fantoma, nu sunt acelea care se lasă văzute. Fantomele invocate de muritori sunt în majoritatea cazurilor citate de autoare, întruchipări ale morților protectori, ale unor daimones subpământeni, ce cristalizează în ele aspecte ambivalente, fiind forțe deopotrivă amenințătoare și protectoare. Iar răzbunătorul cel viu din tragediile grecești este neputincios dacă e lipsit de sprijinul venit din partea celui mort. Această posedare a individului de către morții care se întorc (invocați de el) deschide o perspectivă esențială pentru o reflecție asupra raporturilor teatrului cu fantoma, pe de o parte, și cu nebunia, pe de altă parte.

Leave a Reply