George Banu

banu

A fi critic înseamnă a interoga teatrul de pe poziţia spectatorului, unul îndrăgostit de reprezentația teatrală – iar aceasta (parafrazându-l pe Octavian Saiu) este condiţia fundamentală a actului critic: de a iubi lumea scenei, de a căuta întâlnirea cu spectacolul viu. Un astfel de personaj – etern îndrăgostit de spectacol – este criticul George Banu, consilier artistic al Interferențelor clujene.

L-am întâlnit cu ocazia Episodului Lear, la care trebuia să ajung sâmbătă seară la ora 22, când îmi rezervasem bilet. Cu 15 minute înaintea primului spectacol din hala Remarul, de la care am pus câteva imagini aici, primesc un SMS: poți ajunge la spectacolul de la ora 16? Pe câțiva din actorii trupei de la Regina Maria îi mai întâlnisem la Festivalul de Teatru Clasic din Arad, unde au participat cu Domnul Jurdan, așa că am cuplat imediat, bucuros că-mi schimbaseră rezervarea. Ora 16 suna mult mai bine, mai ales că de la ora 19 urma Iov în Sala Mare a Teatrului maghiar.

intrareTrag repede haina pe mine, un fes în cap, și ajung în fugă la intrarea în hală odată cu cei de la care primisem după răspunsul încerc, un alt mesaj: întreabă de regizorul Gavriil Pinte. Intru cu ei și întreb, însă regizorul nu era în public, asistând la piesă din preajma scenei amenajate în mijlocul halei. 

m0Rămas în picioare, caut cu privirea un loc, iar o fată îmi indică spațiul liber de pe o băncuță aflată peste șinele pe care traversez grăbit și mă așez, spectacolul stă să-nceapă. De partea cealaltă, cineva mă privește cu reproș, făcându-mi semn să vin lângă el: Visky András. Nu văd nici un loc lângă domnia sa, ca să trec înapoi șinele, așa că fac un semn înapoi, nedumerit: oare vrea să schimbăm locurile?

m1Mă uit apoi în stânga mea: un domn bărbos cu căști (de traducere) în urechi – probabil un invitat. În dreapta, cu o pătură pe genunchi, George Banu. În dreapta sa, regizorul Tompa Gábor, cu care șușotește ceva. În spatele lor, pe niște foi A4, stă scris: REZERVAT. Mă uit și în spatele meu: nimic. Începe spectacolul, iar criticul își scoate carnețelul și începe să scrie câte ceva, nu se vede ce.

Există mici concentrări de oameni care vor să scape discursului majoritar. Teatrul e o artă minoritară, şi el rezistă ca artă minoritară. Faptul de a fi un fenomen minoritar şi local… îl diferenţiază. Ceea ce văd la Bucureşti nu văd la Budapesta sau la Praga. Pe când acelaşi film rulează la Bucureşti, la Paris, la Londra. Eu circul mult tocmai pentru că-mi place să văd teatru în contextul lui local. Teatrul are calitatea de a reuni mici comunităţi legate de limbă… de context.

Am mai spicuit de prin interviurile domniei-sale:

Am avut de ales între teatrologie şi filmologie. Atunci am decis să aleg teatrul, şi nu filmul, pornind de la o idee care mă constituie: ceea ce mă interesează în viaţă e să fiu întotdeauna de partea învinşilor. Nu vreau sau nu pot să urc în trenul învingătorilor! Eu cred că întotdeauna înfrângerea produce mai mult pe plan intelectual decât succesul.

Despre spectacolul său preferat:

„Nunta lui Figaro” al lui Strehler. Pentru mine acesta a fost spectacolul absolut. Pentru că opera este ea însăşi e o formă de exces a teatrului şi în aceasta reprezentaţie se conjugau puterea muzicii lui Mozart, extraordinara analiză dramaturgică a lui Strehler, calitatea de joc a interpreţilor, totul pe fondul unei regii perfecte, dar foarte puţin vizibile.

I-am revăzut apoi atât pe criticul George Banu, cât și pe directorul artistic Visky András ca și pe regizorul Gavriil Pinte la Casa TIFF, discutând despre piesă. O conferință de presă interesantă, sper să fie inteligibilă și înregistrarea ca s-o pot transcrie aici integral zilele următoare. Imagini © Biró István

 

Leave a Reply