Gheorghidiu sub ochii psihologului

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI 5

„Ștefan Gheorghidiu la psiholog” este o sintagmă care, cel mai probabil, ar fura un surâs din partea liceenilor cu schițele deja pregătite pentru bacalaureat, determinându-i poate să murmure pe sub mustăți un „era și cazul”.

Pe de o parte, nu putem nega fapul că o adaptare mai puțin convențională a unui roman atât de cunoscut ca Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război scris de Camil Petrescu în 1930, atrage inevitabil un cărd serios de adolescenți care doresc să vadă o astfel de operă transformată în teatru. Pe de altă parte însă ar fi greșit să reducem publicul țintă la tinerimea studioasă deoarece avem de-a face cu o realizare literară de răscruce în cultura română (Nicolae Manolescu afirmă că „romanul nu va mai fi niciodată același după Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”) a cărei traducere într-un alt limbaj artistic ar putea oferi un punct de vedere deosebit care să îmbogațească experiența cititorului și a privitorului. Spectacolul omonim montat de Ada Lupu la Teatrul Național Cluj-Napoca propune o perspectivă prin care fiecare incursiune în trecut a lui Ștefan Gheorghidiu este însoțită de analiza calmă și rece a psihologului. Cu toate că ideea are potențial și permite ca textul camilpetrescian să fie pus în valoare datorită replicilor rostite de acel Gheoghidiu trecut deja prin drama războiului care analizează în retrospectivă, lipsește o responsabilitate atât de necesară unui astfel de proiect: capacitatea de a esențializa povestea cu toate profunzimile ei.

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI 4Dedublându-se, Ștefan Gheorghidiu pătrunde în propriile amintiri și se privește. Sorin Leoveanu este „El”, bărbatul de peste ani care se întoarce meditativ la sine însuși, ascultând cu detașare observațiile specialistului. Natural și sincer, actorul dezvăluie cicatricile nevindecate ale personajului, menținând un discurs logic, limpede, care atinge prin simplitatea emoției interiorizate. Privirea ușor absentă, îndurerată și adâncită în gol, precum și vocea pătrunzătoare și fragilă, dezvăluie nevoia puternică de a „se retrăi” prin intermediul alter-egoului său. Ștefan Gheorghidiu de atunci se află sub bagheta actorului Cristian Grosu care se metamorfozează într-un personaj credibil și asumat, reușind să înfățișeze mai ales vivacitatea și pasiunea specifice tinereții atât prin precizia expresivității faciale, respectiv corporale, cât și prin inflexiunile vocale.

Generatorul vârtejului sufletesc experimentat de Gheorghidiu este Ela, o ființă pe care o cunoaștem doar prin ochii partenerului, reprezentând constant un semn de întrebare care pendulează între profunzime inocentă și superficialitate mondenă. Actrița Ramona Dumitreanu înfățișează o Ela energică, ilustrând în special curiozitatea nevinovată în fața noului, fapt care accentuează caracterul aparent absurd și nejustificat al obsesiei tânărului. Această hiper-luciditate bolnavă este a
șezată sub lupă de către psihologul intepretat de Dragoș Pop. Actorul aduce la rampă o prezență care, deși pășește alături de „pacient” în labirintul său subiectiv, rămâne ancorat în realitate, fiind mereu gata să –i insufle lui
Gheorghidiu acea îndoială eliberatoare cu privire la fundamentul suspiciunilor sale.
ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI 3
Lumea exterioară acestor conflicte sensibile este conturată prin scenele reprezentative pentru viața socială și de familie a cuplului, respectiv drama războiului, toate acestea fiind posibile prin interpretările actorilor Ovidiu Crișan (Nae Ghorghidiu), Petre Băcioiu (Tache Gheorghidiu), Cristian Rigman (Orișan), Cătălin Herlo (Colonelul), Emanuel Petren (Căpitanul Corabu/Coleg 1/Bărbat 1), Radu Lărgeanu (Căpitanul Dimiu/Coleg 2/Bărbat 2), Miron Maxim (Căpitanul Floroiu/Coleg 3/Bărbat 3), Alexandra Tarce (Anișoara/Doamna/Cocota), Adiana Băilescu (Anica/Altă femeia/Servitoare), Matei Rotaru (Domnul G.) și Cătălin Codreanu (Avocatul).


Într-o altă ordine de idei, structura spectacolului privilegiază în mod evident întâia parte a romanului, tragedia războiului trecând în plan secund. Inițial am considerat că intercalarea neașteptată și necronologică a episoadelor de pe front în firul amintirilor din tinerețe este un semn clar al faptului că traumele trăite de povestitor sunt atât de închegate în conștiința acestuia încât erup incontrolabil. Teoria îmi este însă infirmată deoarece structura nu este păstrată în mod constant. De asemenea, se poate observa faptul că întreaga experiență ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI 2a războiului este înfățișată schematic și neverosimil – problemă care își are rădăcinile în dramatizarea semnată de Ada Lupu, este susținută (din nefericire) de conceptul regizoral și, în mod previzibil, nu este (și nici nu cred că ar fi putut fi) rezolvată  prin interpretarea actorilor. Acest neajuns este resimțit cu atât mai pronunțat cu cât frontul reprezintă cheia prin care tânărul Gheorghidiu își părăsește egoismul și obsesiile, înțelegând în sfărșit adevăratele mecanisme ale acestei lumi. Un alt punct vulnerabil al spectacolului este dizolvarea stadiilor procesului psihologic traversat de tânărul Gheorghidiu, carență generată de faptul că firul narativ nu este îndeajuns de consolidat și clar, succesiunea întâmplărilor fiind adesea nejustificat ambiguă. Mai exact, romanul camilpetrescian pune la dispoziția cititorului o paletă complexă de emoții și sentimente, viața interioară a personajului principal fiind asemănătoare unui puls neregulat urmărit cu suspans pe ecranul unui cardiograf. Adaptarea scenică însă preia doar câteva fragmente neexploatate la potențial maxim.


ultima_noapte_de_dragoste_3_0În ceea ce privește scenografia, viziunea Iulianei Vîlsan se caracterizează prin mobilitate. Panourile de sticlă, perdelele albe, respectiv obiectele de mobilier transparente care servesc drept pânze pentru proiecțiile video realizate de Lucian Matei permit o flexibilitate aparte a spațiului, reflectând atât contexte fizice concrete cum ar fi universitatea sau frontul, cât și imagini abstracte (uneori de efect, alteori facile), rolul lor fiind acela de a zugrăvi călătoria pe care cei doi (psihologul și pacientul) o fac în tărâmul conștiinței. „El” își privește viața de dincolo de perdea, se apropie pe nesimțite de chipul iubitei sale, intervine în cursul firesc al amintirii luându-și locul, se analizează… Acest joc al identităților funcționează datorită faptului că în momentele de substituire, cei doi actori care îl interpretează pe Gheoghidiu își acordă reciproc o atenție aparte. Iar dat fiind că anumite scene sunt dublate de proiecțiile care le înfățișează chipurile în prim plan, nici nu s-ar putea altfel.

 Obscuritatea subiectivității lui Gheorghidiu este redată și prin ecleraj aflat sub semnătura maestrului de lumini Jenel Moldovan. De această dată, razele de lumină se răsfrâng pe verticală, reflectoarele principale fiind așezate exact desupra scenei. Intimitatea și misterul creat de scenele parțial iluminate susțin propunerea decorului de a ilustra căutarea și ambiguitatea incursiunii în trecut. Toate acestea sunt însoțite de acordurile muzicale create de Alin Stoianovici care fie subliniază momentele de conflinct armat prin ritmuri clare, sacadate, de marș, fie creionează sensibilitatea mărturisirii prin compoziții fine. O altă dimensiune este cea coregrafică ( Horia Pop și Ioana Lascu) al cărei rol este de a reda specificul seratelor mondene la care participă cuplul, oferind, mai ales prin tangoul dansat de Ela și Grigoriade, o premisă pentru manifestarea geloziei lui Gheorghidiu.

Spectacolul se încheie cu imaginea îndrăgostiților prizonieri în două cutii transparente așezate în câte un colț al scenei – un simbol sugestiv pentru despărțirea definitivă, pentru lumile care, deși cândva unite, acum se reconstruiesc independent.

În final, cred că cea mai potrivită concluzie a fost deja formulată de către un spectator anomim a cărei observație timidă am auzit-o în timp ce părăseam sala de teatru: „Aș fi vrut să fie mai detaliat.” Într-adevăr, spectacolul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război regizat de Ada Lupu la naționalul clujean ar fi putut fi mult mai mult, iar acest lucru îl demonstrează tocmai faptul că în spatele tuturor aspectelor tratate fără îndeajuns de multă migală și temeinicie se zăresc scene și interpretări reușite.
dramatizare de Ada Lupu, după Camil Petrescu

regia: Ada Lupu 
scenografia: Iuliana Vîlsan 
muzica: Alin Stoianovici 
video: Lucian Matei 
asistent de regie: Olivia Grecea 
maestru de lumini: Jenel Moldovan 
coregrafia: Horia Pop , Ioana Lascu 

Distribuţia:
El: Sorin Leoveanu 
Ella: Ramona Dumitrean 
Gheorghidiu: Cristian Grosu 
Psihologul: Dragoş Pop 
Deputatul (Nae Gheorghidiu): Ovidiu Crişan 
Unchiul (Tache Gheorghidiu): Petre Băcioiu 
Orișan: Cristian Rigman 
Colonelul: Cătălin Herlo 
Căpitanul Corabu / Coleg 1 / Bărbat 1: Emanuel Petran 
Căpitanul Dimiu / Coleg 2 / Bărbat 2: Radu Lărgeanu 
Căpitanul Floroiu / Coleg 3 / Bărbat 3: Miron Maxim 
Anișoara / Doamna / Cocota:  Alexandra Tarce 
Anica / Altă femeie / Servitoarea: Adriana Băilescu 
Domnul G: Matei Rotaru 
Avocatul: Cătălin Codreanu 

regia tehnică: Doru Bodrea 
lumini: Mădălina Mânzat , Alexandru Corpodean , Ionuț Maier 
sonorizare: Marius Rusu 
proiecţie video: Vasile Crăciun 
camera video live: Vlad Negrea 
sufleor: Ana Maria Moldovan 

Leave a Reply