Hamlet și încleștarea de spade – „Adu-ți aminte…”

hamlet 1

„Hamlet”-ul clujean, produsul unor artiști curajoși ce și-au asumat riscuri și au reușit!

Ritmul amplificat de alternanța unei încordări autentice, organice cu momentele de respiro bine plasate, universul simbolic ale cărui elemente bogate în semnificații oferă spectatorului un adevărat spațiu de joc intelectual și performanța actorilor de a fi creat personaje tulburătoare, solid fundamentate sunt câteva dintre ingredientele care, cel puțin din perspectiva mea, transformă spectacolul „Hamlet” în produsul unor artiști curajoși care și-au asumat riscuri și au reușit.

Spectacolul și finalul său călduros

Părăsind clădirea teatrului, am simțit că acest spectacol va rămâne alături de mine pentru o vreme  și am surâs imaginându-mă în postura unei termite care, adăpostită undeva adânc în străfundul scenei, își întrerupe monotona existență devoratoare pentru a descoperi ce e cu încleștarea de spade, sunetul de bucium și emoția aceea stranie, brută, profundă care se scurge de la etajul superior până în măruntaiele sale de insectă curioasă… Cred că, din momentul în care au izbucnit aplauzele, a durat aproximativ cinci-zece secunde pentru ca întreaga sală să se ridice în picioare. Un final călduros pentru cea mai recentă reprezentație a spectacolului „Hamlet” (premiera: 16 septembrie 2012), producție a Teatrului Național Cluj-Napoca, regizat de Roberto Bacci, director artistic și fondator al Fondazione Pontedera Teatro din Italia.

Răsfoind Dicționarul de simboluri coordonat de Jean Chevalier și Alain Gheerbrant, publicat în anul 2009 la editura Polirom, am aflat faptul că spada „evocă în primul rând dreptatea: desparte binele de rău, lovește vinovatul”, dar, în același timp, „taie întunericul ignoranței sau nodul învălmășelilor”. Aceste detalii pot contribui în mod însemnat la descifrarea puzzle-ului scenic deoarece avem de-a face cu un spectacol care înfățișează o vivisecție a bătăliilor interioare trăite de Hamlet (Cristian Grosu), un tablou neliniștitor așezat într-o rama alcătuită din numeroasele momente de scrimă pregătite de Peter Habalahamlet 3.

Dar de ce scrimă?

În mod inevitabil, ne amintim de climaxul poveștii shakespeariene, momentul în care nelegiuirile sunt dezvăluite, adevărul iese la suprafață și moartea lovește necruțător. Vorbesc, desigur, despre duelul dintre Hamlet și Laert, centrul, destinația spre care cei șase luptători cu spada (Cătălin Codreanu, Patricia Brad, Cătălin Herlo, Radu Lărgeanu, Miron Maxim, Irina Wintze) îl ghidează ferm pe nefericitul prinț al Danemarcei. Ei sunt acele forțe străine, imposibil de identificat, care se strecoară, poate, în existența fiecărei ființe umane, conectând-o fără drept de apel la misiunea pe care trebuie să o îndeplinească.

„Adu-ți aminte”- rostesc spadasinii reînviind iar și iar promisiunea cerută de spiritul tatălui.

„Adu-ți aminte”- și Hamlet se scufundă tot mai adânc în dorința nestăvilită de răzbunare, o durere vecină cu demența care fie răbufnește violent, fie se întrezărește sinistru în spatele nebuniei simulate, ecoul fiind încleștarea de spade. Tot ce se află în afara acestui destin sunt doar … „vorbe”.

Vorbe și materie

Întreg decorul creat de scenograful Marcio Medina, asistat de Valentin Codoiu, are la bază lemnul. Având alături dicționarul amintit anterior, am descoperit că lemnul este prin excelență materie, iar în India el este simbolul substanței universale, materia primă. Spectacolul însă, atât prin regie, realizată de Roberto Bacci alături de asistenții Savino Paparella și Maria Rotar, cât și datorită jocului actorilor, tratează ceea ce este dincolo de aparență, realitatea obiectivă și palpabilă fiind redusă la stadiul de simplu element devenit asemenea plastilinei în mâinile personajelor.

Aici mă refer mai ales la componenta principală a decorului: o construcție metalică asemănătoare scheletului unui dulap din lemn. Manevrat și escaladat pe tot parcursul spectacolului, acesta primește diferite semnificații, dezvăluind, în fine, adevăratele raporturi dintre oamenii ancorați în poveste și biologia complexă a intrigilor. Conținutul sacilor care așteaptă neobservați până la moartea lui Polonius – lemnul fărâmițat – va fi împrăștiat atât în zona centrală a scenei, transformându-se în țărâna presărată cu cranii care va servi drept pat nebuniei și morții, cât și de jur împrejurul spațiului de joc de către Hamlet, delimitând astfel viitorul loc al crimei. Simbolicul sistem de izolare este însă anunțat încă de la prima privire aruncată decorului: ne aflăm în interiorul unor pereți din lemn. Poate o cutie, poate chiar un dulap… În orice caz, Hamlet este captiv.

Pentru a ajunge aici, prințul Danemarcei răspunde inconștient unei chemări: sunarea de bucium. Folosit odinioară ca instrument de semnalizare în conflictele militare, de comunicare între păstori și de călăuzire a oilor și câinilor, buciumul prezent în spectacol își păstrează funcția, anunțând lupta pe care Hamlet urmează să o poarte, ademenindu-l în interiorul acestei cutii unde cei șase scrimeri se deplasează expectativ, circular în jurul dulapului, rostind pe rând cuvântul: „vorbe”. Dar universul sonor conceput de Ares Tavolazzi nu se rezumă la atât. Compozițiile muzicale profunde, grave, cu puține variații și dominate de violoncel sau contrabas intensifică atmosfera apăsătoare, contrabalansând astfel succedarea antrenantă a scenelor. Eclerajul aflat sub bagheta maestrului de lumini Jenel Moldovan are un rol la fel de important în crearea senzației de oglindire a destinului, a obsesiei, a durerii în inconștient: momentele de semi-obscuritate, umbrele, expunerea puternică…

Dar spectacolul clujean prophamlet 2une mai mult decât o explorare chirurgicală, avem de-a face cu o rescriere în toată regula, dramaturgul Stefano Geraci rearanjând inspirat momentele cheie ale piesei lui Shakespeare, astfel încât, în aproximativ o oră și jumătate, esența vieții lui Hamlet să se înfățișeze înaintea ochilor spectatori. Acestui detaliu semnificativ i se adaugă amprenta regizorală conform căreia cei șase luptători cu spada vor întruchipa, renunțând la măști, toate prezențele cu care Hamlet se intersectează de-a lungul poveștii. Un scrimer va interpreta mai multe personaje, respectiv un personaj va fi interpretat de mai mulți scrimeri.

Cu toate acestea, logica întâmplărilor, transmiterea emoției și înțelegerea simbolurilor nu sunt deloc alterate, și asta datorită iscusinței actorilor care și-au asumat total rolurile, dând dovadă de o comunicare scenică șlefuită la virgulă. Cătălin Codreanu, Patricia Brad, Cătălin Herlo, Radu Lărgeanu, Miron Maxim și Irina Wintze stăpânesc foarte bine ceea ce au de făcut și reușesc să zugrăvească în culori puternice, clare, convingătoare fiecare personaj, dedicându-se în primul rând construcției psihice solide care stă la baza ființei întruchipate și nu „personalizării” rolului (pericol care, uneori, poate afecta un spectacol bazat pe o astfel de structură). Precizie, flexibilitate, hotărâre și intensități tulburătoare, bine dozate … toate acestea în paralel cu demonstrațiile de scrimă.

Cum se justifică această alegere în privința schimburilor de personaje între actori?

Una dintre interpretări poate fi că în lumea lui Hamlet și, implicit, în a noastră, este aproape imposibil să cunoști cu adevărat oamenii din jur. Nu știm cine e cine, nu știm care e rolul lor și în primă instanță, nu știm nimic altceva decât că ei contribuie la crearea căii pe care o urmăm. De asemenea, iese în evidență și faptul că luptătorii cu spada întrupează și diferitele ipostaze ale personajelor: la un moment dat există două regine și doi regi tocmai pentru că, înțelegând polaritatea ființei umane și lovindu-se de ceea ce ar trebui să fie o persoană în raport cu ceea ce este în realitate, respectiv de manifestarea exterioară în antiteză cu adevărul interior, Hamlet se confruntă cu duplicitatea lumii care îl înconjoară.

Și iată-ne ajunși față în față cu personajul principal din acest spectacol: Hamlet, în interpretarea lui Cristian Grosu. Imaginați-vă că omul, prins cel mai adesea în mrejele cotidianului, își sculptează aproape inconștient o mască, o aparență confortabilă prin care să se integreze în contextual social din care face parte. Foarte puțini ajung să descopere cu adevărat ce clocotește în spatele fațadelor sub care ne ascundem. Cristian Grosu însă aduce la rampă un Hamlet brut, decojit, al cărui miez sufletesc este transpus în scenă direct. Astfel, atitudinile atât de variate ale personajului posedă o consistență tensională răscolitoare, aproape palpabilă, reflectată și în plan fizic: gestica, expresia corporală, acrobațiile, momentele de scrimă, toate contribuind la dinamismul scenic.

Hamlet este un spectacol intens, cizelat, cu actori a căror energie umple întreaga sală de spectacol. Este un cub rubik, o analiză cu infraroșu a întunericului din om, un montagne russe și o poveste spusă cu emoție.

Pentru a accesa sursa fotografiilor, click aici

 

 

Leave a Reply