Înainte de Rambuku: ”A fost cumva o echipă de vis pentru mine” – Andrea Gavriliu

17039101_10211430458612203_4108312129928873500_o

Andrea Gavriliu este coregraf și actriță, o actriță care vorbește prin corp. Prima pasiune a fost baletul, au urmat licența în arta actorului la Cluj, cei șapte ani de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, masterul în coregrafie la UNATC București, spectacolul Zic Zac cu premiul special acordat de UNITER pentru teatru-dans în 2014 și apoi multe alte producții, colaborări, festivaluri, premii…

Dar hai să vedem ce s-a mai întâmplat în ultima vreme. În mai, 2017, Andrea Gavriliu a fost selectată ca focus al Festivalului de Teatru Nou de la Arad în cadrul căruia au fost reprezentate trei spectacole create de ea (D`ECOurage – Teatrul Național Cluj Napoca, Ludibrium – Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, O femeie – Facultatea de Teatru si Televiziune, Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj-Napoca) și spectacolul Iarna regizat de Mihai Măniuțiu pentru care a semnat coregrafia.

A lucrat cu trupa Teatrului Regina Maria Oradea pentru spectacolul Cafeneaua Pirandello (regia artistică: Mihai Măniuțiu, coregrafia: Andrea Gavriliu, decor: Adrian Damian, costume: Luiza Enescu, muzica: Mihai Dobre, light design: Lucian Moga); în 17 iunie a avut loc premiera spectacolului Jurnalul lui Robinson Crusoe de la Teatrul Odeon, București (regia: Mihai Măniuțiu, muzica: Ada Milea, decorul : Adrian Damian, costume: Andrada Chiriac,coregrafia Andrea Gavriliu, light design: Cristian Șimon, sound design: Vladimir Ivanov, visuals: Anya Dimitrov); zilele trecute s-a întors din Israel unde a jucat Zic Zac în cadrul International Fringe Festival din Beersheva; între timp i-au fost selectate patru spectacole pentru Festivalul Național de Teatru din București (Iarna, Jurnalul lui Robinson Cruoe, Cafeneaua Pirandello, Rambuku); și acum se bucură de proaspăta premieră care a avut loc ieri, 15 iulie, la Teatrul Național din Timișoara: Rambuku (regia artistică: Mihai Măniuțiu, coregrafia: Andrea Gavriliu, decor: Adrian Damian, costume: Luiza Enescu, muzica: Mihai Dobre, light design: Lucian Moga).

Noi însă ne-am întâlnit cu trei ore înainte de premieră, la un prânz cu omlete neconvenționale și am povestit câte-n lună și în stele despre teatru, dans, teatru-dans și nu numai…

În câteva ore o să vedem Rambuku la Teatrul Național din Timișoara. Andrea, cum au mers repetițiile?

Rambuku
Rambuku

Repetițiile au fost foarte intense, mai ales în prima parte. A fost un fel de cantonament. Și prin asta mă refer la partea coregrafică care e foarte consistentă în spectacol. Scopul a fost (fiind și timpul scurt, de altfel n-am avut decât trei săptămâni la dispoziție) să construim cât mai repede toate momentele tocmai ca să avem după aceea timp să le perfecționăm, să le asumăm și așa mai departe.

Drept urmare, începeam repetițiile la zece dimineața și le mai terminam la zece seara. Aveam o singură pauză de două ore. Așa că s-a muncit mult la spectacol, lucru care cred și sper că se va vedea.

Și cu echipa, cum a mers?

A fost cumva o echipă de vis pentru mine, pentru că sunt 17 oameni cărora le place să se miște și care o fac destul de regulat. Ba chiar trei dintre ei sunt balerini, ceea ce nu-i o noutate pentru mine, am mai lucrat cu balerini, dar aceștia 3 sunt mai familiarizați cu spectacolele de teatru. Au mai colaborat și în trecut pentru spectacole de teatru, dar la fel colaborează și la opera, ceea ce îi face mai deschiși.

E frumos când văd oameni care au disciplina asta pentru detalii. Mai este un membru care e student la arte, dar face street dance din pasiune și (sper să nu greșesc) e la prima lui colaborare cu teatrul. Iar restul sunt actori, tineri actori, cu unii am mai colaborat și la alte spectacole, tot în regia domnului Măniuțiu, respectiv Vertij de la teatrul din Turda și  3 ore după miezul nopții făcut la teatrul din Târgoviște. Deci cumva… am așa un sentiment că am parte de niște oameni cu care aș lucra și în continuare, și în alte proiecte și simt că sentimentul e reciproc din moment ce au venit la acest casting ca să lucreze din nou cu mine. E plăcut sentimentul.

Spectacolul pornește de la un text scris de Jon Fosse și având în vedere că mare parte din spectacol e coregrafie, stai să te întrebi ce are special acest autor, dat fiind că ați mai făcut un spectacol pe un text de-al lui, tot teatru-dans, anume Iarna. 

Andrea Gavriliu în Rambuku
Andrea Gavriliu în Rambuku

Da, eu cred că piesele lui, în special „Rambuku”, sunt foarte ofertante din punct de vedere regizoral, adică se pot suprapune cu diverse teme, diverse direcții și concepte. Textul (Rambuku, n.r.) e foarte ofertant în primul rând pentru că e poetic, extrem de poetic și cumva … nu are nimic explicit în el, iar atunci te duce cu gândul spre foarte multe.  De asta poate fi greu de înțeles și poate că nu e pe gustul tuturor, nu „poate”, sigur nu e pe gustul tuturor pentru că te lasă cu foarte multe semne de întrebare. Dar e o ofertant pentru noi. Are o anumită muzicalitate tocmai pentru că e poetic și repetitiv.

În munca ta de coregraf, cât de multă libertate ai, având în vedere că trebuie să te împaci și cu viziunea regizorală, dar în același timp te adaptezi și la posibilitățile actorilor?

Andrea Gavriliu în 3 ore după miezul nopții
Andrea Gavriliu în 3 ore după miezul nopții

Da… întotdeauna am niște coordonate după care vreau, nu vreau, trebuie să mă ghidez. Dar în ceea ce privește viziunea regizorală, aici ține strict de regizorul cu care am de-a face. Atât în cazul ăsta (spectacolul Rambuku n.r.), cât și în cazul spectacolelor Iarna, Vertij, 3 ore după miezul nopții, în toate pe care le-am amintit (și în care am și rolul de interpret, nu numai de coregraf), libertatea mea ține strict de tipul de colaborare pe care îl am eu cu domnul Măniuțiu. Și cred că e evident pentru toată lumea că există o compatibilitate între noi, ceea ce pe mine mă bucură destul de tare.

Drept urmare, mă pot lăuda cu destul de multă libertate din partea lui, din partea regizorului, din partea domnului Măniuțiu. Bine… chestiunea asta vine și dintr-o anumită încredere pe care o are vizavi de ce fac pentru spectacolele lui. Bineînțeles, avem niște timp de pregătire și de discuții înainte în care îmi explică fără să se străduiască foarte mult (ceea ce cred că e un avantaj în eficiența cu care lucrăm împreună), care e direcția, care e textul, îmi dă toate coordonatele și de acolo mă lasă să zburd liberă la lucru. Nu trebuie neapărat să îmi monitorizeze fiecare pas pentru că simte că am înțeles. Iar în cazul în care simte că nu am înțeles, sau eu simt că nu am înțeles (se întâmplă și acest lucru și e normal să fie așa), mai discutăm un pic până înțeleg.

Există vreo diferență de implicare sau de atitudine a ta între un spectacol în care ești și interpret și coregraf , respectiv un altul  în care faci doar coregrafia?

Andrea Gavriliu în Vertij
Andrea Gavriliu în Vertij

De implicare da, și e oarecum logic. Adică îmi dau același tip de interes și investesc același tip de energie și într-un caz, și în celălalt, dar bineînțeles că este o diferență în momentul în care sunt și interpret într-un spectacol pentru că am automat și responsabilitatea rolului, a partiturii, chiar dacă nu e una vorbită. E tot un rol, iar cuvintele mele sunt redate prin corp. Și atunci, într-adevăr, responsabilitatea se dublează. E mult mai greu și e logic să fie așa, dar îmi place atât de mult să fiu pe scenă încât îmi fac teme suplimentare, am nevoie să stau extra singură ca să nu-i  țin pe alții după mine. Să îmi rezolv partitura. Dar în general, partitura mea e legată de a celor cu care sunt pe scenă și atunci trebuie efectiv să lucrez cu partenerii mei și să comunic cu ei ca să ne facem treaba de interpreți din același spectacol.

Îți amintești un compliment sau o observație legată de spectacolele tale primită de la un spectator?

Andrea Gavriliu și Ștefan Lupu în Iarna
Andrea Gavriliu și Ștefan Lupu în „Iarna”

Da, sigur, se întâmplă, bineînțeles, să primesc feedback după spectacole, fie ele față în față, fie pe facebook, pentru că (nu-i așa?) facebookul ne ajută în sensul ăsta, de la oameni care nu sunt neapărat niște consumatori de teatru sau dans în mod special.

Și cel mai valoros, dacă ar fi să aleg dintre tipurile astea de complimente, e acela când mi se spune că respectivul sau respectiva ocolește spectacolele de teatru-dans tocmai pentru că au, din păcate, o reputație destul de nefericită la noi în țară, și anume că sunt sunt spectacole din care nu înțelegi nimic, dar spectacolele mele îl fac să își schimbe această părere și îi deschid apetitul pentru așa ceva.

Ăsta mi se pare un compliment foarte valoros și mă face să mă simt foarte bine pentru că îmi dau seama că ceea ce simt și doresc să se vadă, chiar se vede. Deci nu-s nebună, nu-i numai la mine-n cap , ci chiar se vede și se simte. Mi se pare scopul numărul unu dacă e să fac o listă a motivelor pentru care fac ceea ce fac.

De curând ai fost în Israel cu spectacolul Zic Zac. Cum a fost primit? Cum a reacționat publicul?

Andrea Gavriliu și Ștefan Lupu în Zic Zac
Andrea Gavriliu și Ștefan Lupu în Zic Zac

Da, chiar se leagă cu întrebarea anterioară. Am avut două reprezentații și am simțit așa o divizare foarte brutală a publicului de la prima reprezentație. Era un număr destul de mare de adolescenți și un număr destul de mare de vârstnici. Parcă erau două spectacole în același timp: noi și adolescenții. Pentru că adolescenții se delectau destul de zgomotos cu ceea ce vedeau pe scenă, dar reacționau la ce vedeau, prin urmare erau atenți. Nu bruiau din reavoință spectacolul. Așa se exprimau ei. Și mai era armata cealaltă care încontinuu făcea și ea zgomot prin șșșș șșșș șșșșș. Întâmplător, după spectacol, ne-am intersectat cu o parte din acești adolescenți care erau foarte încântați. Și-au făcut fotografii cu noi, de parcă am fi fost niște staruri de muzică, dar nu suntem pentru că teatrul nu prea e star la noi și în general. Unul dintre ei m-a rugat să îi povestesc despre ce era vorba în spectacol că el a înțeles mai multe lucruri, dar nu e sigur și vrea să plece acasă decis. Asta în condițiile în care aveam și părțile de text din Zic Zac netraduse. Și l-am întrebat ce-a înțeles. A început să înșiruie… chiar a trebuit să îl întrerup și să îi spun „okay, e foarte bine, ai înțeles tot, nu ai nevoie de explicațiile mele”. Nu există un cod care are o singură însemnătate și pe care dacă nu-l înțelegi, pleci acasă în ceață. Deci da, înțelesese absolut tot. Iar vârstnicii au apreciat foarte mult partea coregrafică. Au fost și mulți români stabiliți de multă vreme în Israel care, evident, au suferit și așa o ușoară brumă de nostalgie, auzind limba, toate trimiterile noastre la naționalism, la comunism, la șovinism, tot ce ne macină pe noi. Toate astea sunt teme pe care le atingem în Zic Zac.

Ai patru spectacole selectate la Festivalul Național de Teatru din București. Cum te simți?

Cafeneaua Pirandello
Cafeneaua Pirandello

Bine, m-aș simți și mai bine, recunosc. Aici trebuie să-mi vărs o mică frustrare. În scurtele descrieri care se fac, în general, la noi în țară, spectacolelor li se menționează titlul, autorul, regizorul, scenograful și, dacă e cazul, persoana care face costumele. Cumva… asta-i ierarhia și se încheie aici. Coregrafia, muzica sunt niște detalii, peste care se sare. Dacă cineva e interesat și face cercetări suplimentare, le află, dar la prima vedere nu afli aceste lucruri. Și lucrul acesta mă frustrează pentru că în toate cele patru spectacole există  o componentă  coregrafică destul de substanțială și nu se precizează.

Chiar mă întreb ce să fac, ce să mai fac să devină mai vizibil segmentul ăsta al teatrului care mi se pare unul chiar foarte important în structura unui spectacol, în special în astea patru. Și mai sunt multe spectacole în FNT care se bazează pe dans, pe mișcare, pe coregrafie, pe muzică. Pe muzică mai mult chiar. Sunt extrem de multe spectacole care nu au coregrafie, dar au muzică. Și aceste aspecte nu sunt amintite, sunt undeva la urmă. Gata, am zis.

Da, în rest mă bucur că sunt în FNT, foarte tare. Cum să nu mă bucur? Normal, că mă bucur. Ăsta e și scopul, să se vadă. Mai ales că cel mai mult lucrez în afara Bucureștiului și totuși în capitală e cea mai mare concentrație de teatru, de cultură, de vizibilitate și atunci normal că mă bucur de faptul că îmi ajung spectacolele la București.

Ai și spectacole de care ești nemulțumită? Nemulțumită legat de contribuția ta la ele, nu de spectacole în sine.

Da, da, da, n-o să dau exemple, dar există. Există tot timpul nemulțumiri, chiar și la cele la care știu că am muncit foarte mult și am dat tot ce-am putut, legat de care după un timp spun ”ah, aș fi putut să fac ceva mult mai bine”. Există și spectacole la care am lucrat cu mult mai mult timp în urmă, acum cinci, șase, șapte ani și de care atunci când le revăd (deși sunt slabe șanse că nu prea rezistă ele atât), sau mă uit la  filmare, ori imagini, tot timpul mă rușinez așa cumva și parcă îmi vine să neg faptul că eu am lucrat la ele. E normal să fie așa pentru că scopul e să te autodepășești, să devii din ce în ce mai bun, și mai actual, și mai performant.

Deci sunt constructive și experiențele astea…

Aaaa, absolut, absolut, la fel ca orice experiență. Apropo de Zic, Zac. E un spectacol care e ieșit de patru ani și jumătate și la care am mai lucrat un an și jumătate înainte, deci sunt șase ani de Zic Zac pe capul meu. Dar  acum, când îl joc, da, îmi face plăcere, bineînțeles, e primul meu copilaș cum ar veni, dar inevitabil simt că nu mai sunt cea care a făcut Zic Zac. Adică normal că sunt…nu știu cum să explic, că…

Că ai evoluat de atunci.

Da, când mai facem noi anumite glumițe în timpul spectacolului e o voce acolo, mică, dar care mai comentează din când în când și zice ”aoleeeu, tot gluma asta?”.

Ce imagine sau amintire îți apare acum dacă te gândești la copilărie, la Andrea mică?

O femeie
O femeie

Încerc să desprind acuma prima chestie care îmi vine în minte… Da, nu știu de ce m-am dus la o vârstă chiar foarte fragedă, ceva gen 6-7 ani, mă gândesc la acasă, la locuința din Sfântu Gheorghe, mă gândesc la camera mica în care am crescut cu soră-mea atâția ani, afară e soare, mama gătește ceva bun, miroase frumos a mâncare în casă. Asta îmi vine în momentul ăsta, dar nu pot să localizez o zi anume sau o întâmplare anume, pur și simplu. Dar e ceva plăcut, oricum.

 

Un sfat pe care l-ai primit… Nu neapărat cel mai bun sfat, dar un sfat care a rămas cu tine până azi. Există vreunul?

D`ECOurage
D`ECOurage

Da, din nou apelez la primul lucru care îmi vine în minte. Aici pot să localizez și ziua. Eram în anul I de facultate, primăvara prin martie, ceva de genul ăsta, aveam prima colaborare cu Teatrul Național din Cluj în care era implicată absolut toată clasa noastră de actorie: un spectacol de dans al regizorului belgian Marc Bogaerts. Era foarte haios spectacolul, iar pentru noi, fiind anul întâi, era o colaborare plăcută și importantă la care am muncit mult.

Având în vedere că se dansa în acest spectacol, eram în elementul meu și după premieră, sau după o generală, profu’, domnul Bacs Miklos, ne-a împărtășit impresiile lui ca profesor vizavi de munca noastră în acel spectacol și mi-a spus în particular că ar fi bine să mă gândesc pe viitor la jobul de coregraf de teatru și la faptul că e nevoie în teatru de coregrafi de teatru care să aibă o bază actoricească și să știe cum să comunice cu actorii.

Bineînțeles, m-a flatat în acel moment sfatul, dar în același timp, fiind la actorie, aveam un tip din ăsta de încăpățânare în care spuneam „nu, eu o să fiu actriță, eu o să joc teatru”. Cumva încercam să mă conving singură, având 19 ani pe atunci, că dacă am ales actoria asta trebuie să fac. E clar că îmi era teamă să recunosc în acel moment (și mi-a mai luat încă vreo șapte ani) că mie îmi place mai mult să dansez. Și iată-mă. Drept urmare, domnul Bacs a fost un fel de profet în momentul ăla. Nu am cum să uit treaba asta și nici n-o s-o uit.

Ai emoții înainte de spectacol?

Da, am! Am cam tot timpul înainte de spectacol, mai ales la premieră, la prima expunere la public, am. Mă rog, și aseară am avut public, la generala cu prieteni și da, am avut și aseară emoții.

Și acum?

Acum? Acum nu, pentru că știu că mai sunt două ore jumate, dar în curând o să mă apuce. De obicei mă apucă cu cinci minute înainte, poate chiar mai puțin. Ieri m-apucase mai devreme… Ciudat.

11255315_10208340603447755_8404181522795911727_o

1 thought on “Înainte de Rambuku: ”A fost cumva o echipă de vis pentru mine” – Andrea Gavriliu

Leave a Reply