„Ciudată mai e iubirea la oameni…”

iu2

Auzi, acolo când erau scenele alea cu Liuska și Kolia, atunci când se târăște beat acasă și o violează și aia când vrea să plece să se vindece, erau din trecut, nu? Dinainte să plece la Moscova, eu așa am înțeles…

…întreb eu.

Da, da, așa erau. Știi cum mi-am dat seama? În scenele alea două avea părul desprins.

îmi răspunde Dia.

Serios? Nu am observat… Stai să notez. Vai, și altă fază interesantă… știi atunci când vorbesc mamele lor și mama Liuskăi zice că a simțit spiritul? E ca și cum ar face o paralelă între viziunea rațională pe care o au tinerii și nevoia bătrânilor de a mistifica totul.

Marius adaugă repede:

Eu zic că era libertatea de interpretare, nu știe nimeni ce sunt de fapt bolile psihice… poate are vreo legătură și cu spiritele.

Dia însă îl contrazice:

Fii serios, Marius, niciun om normal la cap nu vede spirite. Faza e că mama a simțit că fiică-sa a înnebunit din cauza unei presupuse morți a lui Kolia și nu a știut cum altfel să explice toată situația. Nu ai văzut cât de vulnerabilă era expresia actriței?

Pentru câteva clipe se lasă tăcerea.

Mie mi-a plăcut proiecția din final cu cei doi în pădure. Efectiv parcă te arunca în altă lume,

adaugă Denis.

Sau când a zis una dintre femei: Am trăit zile bune, zile rele, da să le ia dracu pe toate, sau așa ceva…

își amintește Marius pe neașteptate.

N-am reținut replica aia,

spun eu.

Păi fiecare a reținut ce l-a afectat…

Și într-adevăr au fost multe aspecte care ni s-au impregnat în memorie. Discuția a continuat, și a continuat, și a continuat… Pentru mai bine de jumătate de oră spectacolul „Iubirea la oameni” de Dmitryi Bogoslavskyi, tradus de Raluca Rădulescu și pus în scenă de Vlad Massaci la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” Arad, s-a transformat în subiect de analiză între veri. Reprezentația a avut loc în cadrul proiectului „Luna plină de teatru”, umplând atât Sala Studio cât și caietul meu de notițe. Să vedem așadar cu ce se mănâncă iubirea la oameni…

Într-un sătuc rusesc uitat de lume, iubirea iese la rampă ca o reflecție înfiorător de lucidă a ceea ce fiecare poartă în străfundurile sale. Ne aflăm în mijlocul unor exemplare umane brute, neșlefuite, care se zbat în mizeria propriilor gânduri de neînțeles și vor cu ardoare să evadeze. Dacă jocul fundamentat și expresiv al actorilor transformă variata gamă de personaje într-o expoziție organică a psihicului uman, permițându-ne să vedem omul dincolo de aparențe, construcția ritmică a spectacolului ne provoacă spiritul de observație, sensibilitatea la umor și capacitatea de a crea conexiuni.

Apă, apă, Liuska, apă, futu-ți gura mă-tii!

rostește vocea răgușită a unui om absent pe fundalul grohăitului de porci. Iată primul mister. Trecutul erupe în prezent, iar halucinația se strecoară în realitate. Indiciile însă ni se oferă treptat, creându-se astfel o stare de suspans continuu. Totuși, deși spectacolul debutează cu o ruptură în cotidianul monoton al sătenilor, anume dispariția lui Kolia (Zoltan Lovas), oamenii par să își urmeze cursul zilelor nestingheriți, energia actorilor transmițând o naturalețe molcomă reflectată într-o interpretare cinematografică. Deodată se ivește în scenă un bărbat animalic, o sălbăticiune îmbibată în alcool care o agresează pe Liuska (Carmen Vlaga-Bogdan): este vorba despre apariția lui Kolia. Din acel moment ritmul devine din ce în ce mai antrenant: momentele critice de maximă tensiune sunt urmate de cadrele familiale care aduc puțină liniște în haos. Exact ca viața, spectacolul este un roller-coaster care te captivează și îți menține atenția veșnic trează. De fiecare dată se ivește încă un detaliu, iar apoi încă unul și încă unul astfel încât situații care păreau surprinzătoare și inexplicabile în primă instanță devin ingrediente esențiale și delicioase odată ce sunt înțelese.

Sceno-tehnică

iu1„Iubirea la oameni” este un spectacol în care dimensiunile de expresie teatrală sunt exploatate de la rădăcină, așadar nu e de mirare faptul că scenografia semnată de Andu Dumitrescu, dincolo de funcționalitatea sa uluitoare, ascunde un puternic substrat simbolic. Scena este un colaj de spații sugestive care coagulează într-însele amprente evidente ale stilului de viață adoptat de personaje: tejgheaua sărăcăcioasă a magazinului, remorca umplută cu frunze, televizorul minuscul așezat în fața unui fotoliu vechi, platoul cu noroi și masa cu scaune din centrul scenei care se transformă în personaj principal al decorului. Pe lângă faptul că întruchipează mai multe spații distincte (secția de poliție, casa Liuskăi, o încăpere din căminul lui Serghei și parte integrată a barului-magazin), masa centrală este un nucleu de reuniune în care se mărturisesc secrete, au loc explozii, iau ființă iubiri, se săvârșesc fărădelegi și prind contur vedenii. Întreaga comunitate este condensată în aceste câteva spații substanțiale și reprezentative care se desfășoară pe o suprafață nu foarte generoasă.

Tocmai respectivele limite creează o senzație aparte: aici oamenii trăiesc aproape unii de alții, sunt conectați, blocați la acest capăt de lume unde grijile par a veghea la fiecare pervaz, iar sufletele sunt prinse într-un labirint nesfârșit de gânduri înăbușite. Aici singurii specialiști sunt instinctul, intuiția și înțelepciunea din bătrâni. Sentimentul de singurătate, de izolare se reflectă și în proiecțiile video alb-negru care însoțesc spectacolul: pădurea pustie și întunecată, ciorile care saltă în bălți murdare, iar în final, sufletele celor doi decedați hoinărind prin codrul de pe lumea cealaltă. Intimitatea însă este marcată prin muzică și light-design. Lumina activează pe rând fiecare spațiu de joc limitând suprafețele exploatate de restul scenei și induce atmosfera de încordare fie prin semiobscuritate, fie prin supraexpunere.

Universul sonor

Alcătuit în principal din clipocitul apei, tic-tacul ceasului, grohăitul porcilor, vuietul vântului – toate conturând ideea de autenticitate, naturalețe și ciclicitate a lumii – creează o altă dimensiune ce adaugă un plus de savoare spectacolului. Impresionantă este simbolistica pe care o poartă acel murmur mizer al cocinii. Prima apariție a lui Kolia este asemenea unei ființe animalice, telurice, actorul Zoltan Lovas reușind să surprindă privirea de fiară, vocea răgușită, zgomotoasă, precum și mișcările brutale specifice unui om turbulent. Bărbatul o agresează și o violează pe Liuska sub ochii fiului lor, moment în care auzim sunetul specific al porcilor. Am amintit deja că același sunet însoțește și ultimele cuvinte ale bărbatului care deschid spectacolul. În mod ironic, soarta cadavrului său este clar o urmare a vieții pe care a dus-o: Kolia este tăiat în bucăți și oferit ca hrană bietelor animale cu rât și coadă cârlionțată.

Aspectul sonor al spectacolului se extinde însă dincolo de granițele realității. Conversațiile pe care Liuska, aflată aproape de climaxul nebuniei (ultimul stadiu fiind muțenia), le poartă cu spiritul celui decedat sunt înregistrări care curg pe fundalul jocului pantomimic al celor doi. Lista continuă cu diferite melodii care susțin atmosfera scenelor. Dintre acestea se remarcă celebra „My heart will go on” în variantă rusească acompaniind ironic încăierarea dintre Serghei (Andrei Elek) și Ivan (Alex Mărgineanu), ambii împiedicați și dezorientați din pricina alcoolului.

Personaje

Fie că întruchipează ființe umane care trăiesc adevărate calamități psihologice, sau prezențe în aparență calde ale căror povești de viață le cunoaștem doar fragmentar, actorii reușesc să construiască roluri puternice și bine conturate. Carmen Vlaga-Bogdan se evidențiază prin ducerea la bun sfârșit a unei provocări complexe. Misiunea ei este de a înfățișa clar și inteligibil fiecare stadiu al evoluției personajului Liuska spre nebunie, în pofida faptului că acțiunea nu se desfășoară în mod cronologic. Disperarea în fața violenței, batjocura ca formă de ofensivă, crima, liniștea sufletească provocată de eliminarea factorului perturbator, stinghereala omului care ascunde un păcat capital celui iubit, mărturisirea eliberatoare, sentimental de culpabilitate care îi macină sufletul și generează halucinațiile, inocența în fața iertării și afecțiunii regăsite în aceste iluzii, dorința de a fi crezută, schimbările bruște de comportament, reacțiile violente și, în final, muțenia sunt interpretate cu minuțiozitate, convingere și multă emoție sinceră de actrița Carmen Vlaga-Bogdan.

Un alt actor care se confruntă cu un personaj dificil este Andrei Elek. Faptul că transformările izbitoare prin care trece personajul sub ascendentul Liuskăi ni se par credibile și logice este o performanță. Atitudinea stângace, candidă și impasibilă sunt însă doar vârful aisbergului, în adâncuri zăcând în stare latentă o capacitate surprinzătoare de a simți, o impulsivitate care, cu toate că poate fi intuită în micile răbufniri de zi cu zi, ajunge ca prin interpretarea lui Andrei Elek să fie de-a dreptul cutremurătoare, stabilitatea emoțională transformându-se în labilitate psihică. Astfel, prin mișcare corporală, mimică și voce, personajul rămâne verosimil chiar și atunci când trece instantaneu de la stare de calm la violență și viceversa. Pe lângă ipostaza omului subjugat de impulsuri primitive și cea de spirit blând născut de halucinație, Zoltan Lovas creează și un Kolia consumat de remușcări care, în ciuda răspunsului cinic al soției, își dorește vindecarea…

iubireaPrin interpretarea deosebit de firească și fluidă, actrița Liliana Balic o întruchipează pe Lidia Fiodorovna, mama lui Serghei, dând naștere unui personaj cu nuanțe umoristice, răsărit din trecutul aparent idilic în care „omului îi e dat o singură iubire pe toată viața”. Totuși, atașamentul aproape obsesiv pe care femeia îl manifestă față de fiul său trădează în realitate drama văduvei. Olga Borisovna (Olga Blaga), mama Liuskăi, pare a fi prototipul femeii care, deși nu dispune de o inteligență ieșită din comun, este înzestrată cu spirit de observație, afectivitate, intuiție și simț mistic.

Prin vocea pițigăiată, ochii larg deschiși, reacțiile exagerate și rânjetul cu subînțeles, actrița Olga Blaga creează, în pofida costumației negre, o pată de culoare a spectacolului. Ivan, prietenul lui Serghei, este interpretat de Alex Mărgineanu care, folosindu-se de o bogată expresivitate corporală, conturează atât atitudinea distrată, dezorientată și superficială afișată la prima vedere, cât și criza trăită de un bărbat încă tânăr a cărei căsnicie este în prag de colaps.

Adevăratele motive care au provocat starea interioară lui Ivan ne vor fi destăinuite de către Nastia, soția lui. Actrița Cecilia Lucanu-Donat reușește să reveleze tragismul unui mariaj în care soțul este dominat de lipsă inițiativei și impotență, iar soția trăiește din plin procesul de metamorfozare a iubirii în repulsie, dorindu-și cu disperare evadare. Autenticitatea acestui personaj provine din capacitatea actriței de a doza în mod inspirat intensitatea fiecărui moment.

Mașka, vânzătoarea, interpretată de Mariana Tofan, este informator, sfătuitor și observator perspicace a dramelor care se perindă în spațiul guvernat de ea.  La final însă, Mașka ne rezervă o surpriză…. Singurul care a reușit să scape de granițele acestui univers intim și plin de noroi este Ciubasov (Robert Pavicsits), un personaj comic datorită neașteptatei sale inocențe în iubirea descoperită la Moscova. Este vorba despre Olga (Roxana Sabău), o apariție hilară, atât de incompatibilă cu lumea celorlalți. Prestația actorilor este susținută și de îmbrăcămintea adecvată contextului social în care se găsesc, aceasta ajutând la zugrăvirea fondului pe care se desfășoară tragediile cenușii ale cotidianului.

Iubirea la oameni, regizat de Vlad Massaci, este un spectacol complex, puternic și necesar care stimulează publicul atât intelectual, cât și emoțional, infiltrându-se în memoria privitorului sub forma unei adevărate experiențe.

Leave a Reply