Domnul Jurdan din Ardeal

domnul-jurdan-coperta

Aseară s-a jucat în Sala Mare a Teatrului Ioan Slavici din Arad (în cadrul FITC) piesa Domnul Jurdan, o adaptare după moleriana Jourdain cel scrântit a lui Mihail Bulgakov. În dramaturgia lui Adrian Nicolae, rescrisă dramatic de regizorul Victor Ioan Frunză (care semnează și direcția de scenă), piesa lui Bulgakov se dovedește după aproape un secol o satiră încă actuală la adresa parveniților (în graiul actual, snobi).

La aceasta contribuie atât scenografia Adrianei Grand (ale cărei decoruri le-am mai admirat fără să știu – Doamne, ce ți-e și cu știința asta, vorba domnului Jurdan – în Linoleum la Teatrul Național Lucian Blaga din Cluj) cât și momentele de teatru în teatru (teatru performativ, comunitar: Identitatea mea; Baletul abstract: Mama Lumii; Baletul Napoleon; teatru ecologic: Încălzirea globală; ceremonialul de învestire; Baletul Națiunilor) jucate de către balerinii menționați și actorii trupei Iosif Vulcan de la Teatrul Regina Maria din Oradea.

vilcuAcțiunea din Jourdain.. este translatată în casa domnului Jurdan, din România (mai exact, casa pare localizată în Ardeal) iar maestrul de scrimă este înlocuit – foarte inspirat – cu unul de karate. La fel, profesorul de filosofie este înlocuit cu o profesoară, pedant jucată de Corina Cernea. Greul piesei îl duce actorul principal Daniel Vulcu care intră excelent în rol, susținut de restul trupei, foarte echilibrată. Reprezentația a fost una cu succes la public, răsplătită cu râsete în timpul piesei și bine-meritate aplauze la final. 

Ieri, înainte de piesa anunțată aici, trecusem prin foaierul Teatrului din Arad și m-am îngrozit puțin privind la cei care aranjau scena. Toată butaforia aceea mi se părea oarecum încărcată 🙂 și încă nu văzusem costumele Adrianei Grand. Cumva însă, coregrafia trupei care-l însoțea pe croitor (datorată Liviei Tulbure-Gună) a reușit să ducă toate aceste efecte într-o direcție supra-realistă în care s-au închegat toate așa cum trebuia. Adevărul este că suntem o nație pretențioasă, care preferă dobitocii puri în genul domnilor Becali ori Vanghelie (potrivită aluzia la Almanahe) și îi luăm în râs pe cei simandicoși, asemenea domnului Jurdan.

Din comentariile câtorva spectatoare în drumul către ieșire (îmi place să ascult și publicul, nu doar actorii) am reținut că piscina adusă în scenă li s-a părut o exagerare (deși sala a râs copios). Mie personal publicul din Arad (la cel prezent la Festival mă refer, desigur) mi s-a părut unul potrivit cu denumirea Teatrului clasic Ioan Slavici. Baletul națiunilor din final a fost o culme – o reprezentație în sine, bine ritmată, care numai nu striga după aplauze, însă ele au venit abia după căderea semi-cortinei albastre cu steagul iUniunii iEuropene 🙂

Dar să nu fim cârcotași, asemeni spectatoarelor: mai bine mai târziu decât niciodată! Iar pentru că tema acestei ediții Festivalului de Teatru Clasic (cu piese selecționate de criticul de teatru, cadru universitar Maria Zărnescu) a fost Shakespeare și muzică, nu putem să nu-l remarcăm și pe maestrul muzical al piesei, Ovidiu Iloc.

Leave a Reply