K.olivia

PROCESUL 43

Josef K este pasărea căutată de colivie, de propria colivie

Mai exact, de colivia absurdităţii existenţei pe care a acceptat-o cândva, cine ştie când, dar pe care acum o vede în ochi. De ce tocmai acum? Pentru că acum s-a produs ruptura: bucătăreasa doamnei Grubach nu s-a ivit la ora obişnuită, iar K a fost arestat.

Priviţi-l aşadar pe acuzat trăind nu un proces, ci două: cel penal, conştient, vag şi poate inexistent, proiectat pe plan exterior pentru a justifica căutarea a unui adevăr vital, deţinut doar de forurile superioare (cineva trebuie să aibă cheia labirintului, nu?); respectiv cel interior, inconştient, al depersonalizării, început demult, încă de pe vremea când K a fost integrat în această lume plată, mecanică, de rutină – proces care acum înfloreşte şi accelerează.

Şi spun “priviţi-l” cu un motiv… Pe scena Teatrului Naţional Cluj-Napoca, romanul lui Kafka, transformat în spectacol sub bagheta regizorală a Mihaelei Panainte, prinde o consistenţă vizuală surprinzătoare.

Kafka

Despre ce este vorba în propoziţie…

Scriitor a cărui viziune singulară s-a dezvoltat pe fondul mutaţiilor literare de la începutul secolului al XX-lea, Franz Kafka  (1883-1924, prozator austriac de origine cehă) este, în opinia lui Romul Munteanu:

„profetul unei lumi cu o ordine tulburată. Opera sa reprezintă un cosmohaos, în care totul pare cu putinţă, dar nimic nu se poate schimba. Literatura kafkiană rămâne ca o piramidă funerară a unei lumi care asistă neputincioasă la propria sa agonie.”

Una dintre lucrările sale de referinţă este Procesul, roman care „se impune ca o nouă formă a operelor spiritului: artistul creează o lume inexplicabilă, ireductibilă la comentariul raţional” (R.M. Alberes, Istoria romanului modern, apud Florentin Popescu, Dicţionar de literatură universală).

De-a lungul timpului, numeroşi oameni de teatru, printre care Steven Berkoff, Greg Allen, Tom Basden, Serge Lamothe şi François Girard, au fost fascinaţi de experienţa lui Josef K. (atât de relevantă ca oglindire a sinuosului raport societate-individ) şi, în consecinţă, au adus-o pe scenă. Iar această fascinaţie continuă şi va continua…

Fidelitate, fragmente şi ritm

Având la bază traducerea lui Gellu Naum, Mihaela Panainte şi Daniel Ilea păşesc asemenea unor funambuli pe firul narativ al romanului, păstrând şi esenţializând momentele cheie, astfel încât spectatorul să poată savura cu atenţie bizarul curs al întâmplărilor. Totuşi, această claritate nu este urmarea unei transpuneri scenice concrete a respectivelor evenimente, ci provine din concentrarea inspirată a mesajului şi încadrarea lui într-o atmosferă onirică, stranie, despre secretele căreia vom vorbi imediat.

Ceea ce vreau să subliniez este faptul că prin reprezentarea vizual-simbolică a mecanismelor acestei dimensiuni absurde, robotice, ilogice, nu doar că se deschide o paletă largă de interpretări, ci se creează şi un liant bine pus la punct, care să coaguleze traseul fragmentar al lui K, traducând conflictele nespuse în mişcare şi imagine. Cu toate acestea, o carenţă pe care am sesizat-o este faptul că, în prima parte a spectacolului, fie din pricina jocului actoricesc, fie ca urmare a unui concept regizoral neconturat cu suficientă exactitate, evoluţia psihologică a acuzatului nu traversează toate stadiile astfel încât să fie acumulată acea tensiune atât de necesară pentru un ritm pe deplin captivant. Prin urmare, există riscul ca atenţia publicului să se piardă în lipsa unui tempo care să absoarbă şi să provoace.

Mereu în mişcare

Un aspect semnificativ este însă contrabalansarea acestei situaţii prin dinamismul şi consistenţa mişcării scenice, coregrafia semnată de Enikő Györgyjakab  devenind o particularitate indispensabilă universului creat. K este, până la urmă, prizonierul unui mecanism bine uns, înfăţişat cu precădere de corul expresiv care, prin deplasări labirintice precise, sincronuri exacte sau diferite îmbinări automate de poziţii corporale, individuale şi colective, îl urmăreşte pe Josef la fiecare pas, fiind astfel însuşi materialul cu ajutorul căruia el îşi proiectează şi reprezintă angoasele. În afară de personajul principal interpretat de Ionuţ Caras, toţi ceilalţi actori fac parte, în primul rând, din acest conglomerat de fiinţe-umbre. Ele funcţionează, pe de o parte, ca un ecou al frământărilor intime trăite de acuzat (dublarea, intensificarea şi răspândirea în neant a reacţiilor sale ca dovadă a singurătiţii lui iremediabile) dar, pe de altă parte, ca un ecou al societăţii în care acesta îşi duce existenţa: haosul riguros de la birou, unde K este copleşit de sutele de sarcini, auditoriul supus al pictorului Titorelli, care confirmă continuitatea acestui regim de aparenţe, chipurile schimonosite ivite în spatele şabloanelor-judecători, sau purtătorii de lampioane ca nişte falşi ghizi ai acestei călătorii.

Din masa omogenă a corului se desprind însă personajele neobişnuite pe care K le întâlneşte în parcursul său spre degradarea finală, cei zece actori întruchipând în total douăzeci şi cinci de prezenţe, fiecare cu propriile note distinctive. Atât informaţiile spuse, cât şi gândurile tăinuite sunt traduse gestual şi coregrafic, spectatorul pătrunzâd astfel cu uşurinţă în miezul conflictelor odată cu acuzatul care cercetează cu ochi noi această lume veche a constantei supravegheri.

Actori, actori şi iar actori

PROCESUL 28Ionuţ Caras reuşeşte să creeze un personaj unitar, credibil, (deşi pe alocuri monocrom), cu o atenţie mereu trează şi o reactivitate puternică. Actorul se remarcă mai ales în scena discursului exasperant al lui Titorelli (Cristian Grosu) când K realizează pe deplin absurditatea fără scăpare a procesului său şi, implicit, a lumii.

Cu chipul prins în elastice, privirea învăluită de nebunie şi un bun dozaj al intensităţilor, Ionuţ Caras ni-l înfăţişează pe acuzat cu adevărat sufocat de colivie. S-a evidenţiat de asemenea în relaţia cu unchiul (Radu Lărgeanu) când raţiunea şi vulnerabilitatea fac front comun de dragul soluţiei, dar şi în raport cu negustorul Block (Adrian Cucu) unde putem urmări o comunicare eficientă între două elemente contrastante. Iar la final… stăm faţă în faţă cu un Josef K. sincer, clar, lipsit de patetism, gata să decadă iremediabil.

Cristian Grosu compune trei personaje complet diferite: aprodul slugarnic, neputincios, care adulmecă totul cu suspiciune şi îşi înăbuşe violent revolta, biciuitorul natural, calm, relaxat, comic şi neobişnuitul pictor Titorelli a cărui cuvântare despre achitările posibile şi imposibile devine o adevărată tiradă  care îl răscoleşte pe K din temelii. Astfel, actorul îşi contruieşte rolurile solid, cu precizie şi mână sigură, oferind fiecăruia o coloratură particulară care ţi se întipăreşte fără dubiu în memorie.

PROCESUL 39Claritatea şi forţa individualizării personajelor apare şi la Adrian Cucu pe care îl urmărim dând viaţă negustorului Block şi preotului. Pe de o parte, impresionează privirea sinistră, goală, gestica precipitată, vorbirea domoală, fantomatică, bazată pe alungirea vocalelor, toate acestea specifice unui individ umilit, linguşitor, complet depersonalizat.

Pe de altă parte, spre finalul spectacolului actorul creează un preot cu o energie vitală surprinzătoare care, istorisind parabola omului ce aştepta la poarta legii, pătrunde atât de adânc în poveste încât se metamorfozează cu agerime şi consistenţă în personajele propriului discurs.

Explorându-şi colivia, K. descoperă ilogicul situaţiei, apăsarea unui univers absurd care îl înconjoară şi îl striveşte, dar, în mod previzibil, nu reuşeşte să se elibereze. Din contră! Pe alocuri, acuzatul pare să se scufunde mai adânc în acest mecanism, sexualitatea ca instinct animalic şi grotesc devenind un ghid numai bun de urmat. În acest sens, viziunea regizorală propune o interpretare aparte a câtorva dintre personajele feminine, Patricia Brad distingându-se prin transformarea lui Leni într-o fiară primitivă, dar îmblânzită. Blana deasă şi lungă pe care o poaP4rtă ca unic element vestimentar, mersul de primată, ochii flămânzi şi vocea răguşită, modificată în aşa fel încât să se asemene unui mârâit pătrunzător sunt elementele cu ajutorul cărora actriţa înfăţişează expresiv latura degenerată, limitată a sexualităţii umane.

Deşi aceasta este faţeta cu care se identifică acuzatul, el percepe o fiinţă elegantă, feminină, cu voce muzicală – pe care Patricia Brad o aduce la suprafaţă ocazional, instantaneu şi neaşteptat. În acelaşi spirit animalier este construită soţia aprodului, spălătoreasa interpretată de Angelica Nicoară care construieşte o femeie-obiect, o unealtă în mâinile marilor judecători necunoscuţi‚ respectiv cele trei fetiţe din blocul pictorului (Patricia Brad, Angelica Nicoară, Anca Hanu) a căror inocenţă aparentă este aici îndepărtată în totalitate, lăsând în urmă nişte fiinţe parazit, puternic sexualizate.

Lista apariţiilor feminine continuă însă diferit cu doamna Grubach. Elena Ivanca dă viaţă unui personaj subjugat de sistem care îşi îndeplineşte aparent automat programele, sugerând extinderiea în spaţiul privat a ramurilor justiţiei. Oglindirea credibilă a impasibilităţii este îmbogăţită în interpretarea actriţei de o nevrozitate crescândă aflată în antiteză cu ochii ficşi, aruncaţi în gol. În rolul domnişoarei Bruster, Anca Hanu se remarcă printr-un amplu limbaj corporal, energie, concentrare şi o tensiune tăioasă bine dozată.

PROCESUL 42 În această lume întoarsă cu susul în jos există însă şi oameni care cunosc ceva mai îndeaproape mecanismele justiţiei. Unul dintre aceştia este Avocatul Huld (Matei Rotaru) înfăţişat pe bună dreptate ca un dresor. Am notat în special momentul în care atitudinea de reţinută superioritate este zdruncinată de hotărârea lui K să renunţe la serviciile lui, actorul fiind astfel provocat să se deplaseze cu îndemânare între doi poli: aparenţa păstrată cu minuţiozitate şi reacţiile reale, tulburătoare, impulsive.

Acelaşi Matei Rotaru alcătuieşte un duet dinamic alături de Radu Lărgeanu în rolurile paznicilor Willem şi Franz – comici, volubili, dar ascultători, cei doi acordându-se şi în cazul agenţilor absenţi, nătângi, inumani care îl conduc pe K la moarte. De asemenea, Radu Lărgeanu îl întruchipează cu implicare şi fluiditate pe unchiul actuzatului, iar studentul Berthold (Cristian Rigman) şi șeful de birou (Mihai-Florian Niţu) sunt alte două rotiţe ale sinistrului mecanism, personaje interpretate credibil şi echilibrat de cei doi actori.

Aşadar, în ceea ce priveşte natura fiinţelor pe care le vedem desfăşurându-se de-a lungul poveştii putem spune că Josef K. se confruntă fie cu apariţii sincer inalienabile acestui absurd, fie cu indivizi care îşi refulează mai mult sau mai puţin revolta: oameni adaptaţi în mod forţat sub măştile cărora intuim viitorul lui K. Şi e într-adevăr dificil să nu cedezi în faţa presiunii non-sensului acestei lumi  închise şi constant supravegheate, controlate nu se ştie de cine sau de ce.

Colivia şi robele-fantomă

PROCESUL 26

Universul vizual creat de Helmut Sturmer este echilibrat , eficient şi reprezintă metaforic cele mai importante şi controversate legi ale acestei lumi. Înaltele panouri-grilaj depun mărturie pentru ideea de continuă captivitate. Şabloanele impunătoare, servind drept ascunziş oricărui impostor aspirant la protecţia puterii, sugererază formele fără fond care guvernează sub ochii lui K (şi ai noştri). Peretele de robe negre, din gulerele cărora apar reflectoare ameninţătoare, devine simbolul unor instanţe superioare, intangibile, nevăzute, aproape iluzorii. Mobila sumară, uşor dezmembrabilă din casa acuzatului, precum şi scara multifuncţională cu diverse semnificaţii oferă impresia că toate nevoile reale, prezente în vieţile noastre, pot fi reduse la câteva obiecte manipulate inteligent de cei care îşi permit acest lux. Blocul de reflectoare tronând deasupra spaţiului este atât o unealtă eficientă pentru conturarea locaţiilor propriu-zise, cât şi posibila expresie a ochiului divin care priveşte detaşat şi neimplicat.

Lumini, umbre şi priviri

PROCESUL 10

Cele mai crude şi neliniştitoare adevăruri ni se arată în vis, atunci când subconştientul aduce la suprafaţă ceea ce nu putem cunoaşte sau accepta. La fel, experienţa inexplicabilă şi tulburătoare a lui K este transformată într-un labirint imposibil, senzaţia de profunzime fiind accentuată şi de luminile în nuanţe de albastru sau galben, aflate sub bagheta lui Jenel Moldovan, care, lovindu-se de grilajele instalaţiei scenice, conturează umbre expresive, cu rol amplificator pentru ideea de captivitate şi iluzoriu. Costumele susţin această direcţie: îmbrăcămintea alb-negru şi clasicul melon sugerează anonimatul, caracterul general-valabil al absurdului, pe când machiajul fantomatic purtat de toate personajele cu excepţia protagonistului vine dintr-o zonă stranie a visului.

Ascultând…

Ultimul ingredient este dimensiunea sonoră semnată de Ştefan Ursachi, un colaj care adună în sine acorduri-susur, partituri de vioară, clinchetul subtil şi neliniştitor de clopoţei, grohăitul grotesc al porcilor şi un sunet metalic obsesiv.

În încheiere

Aşadar, Procesul pus în scenă la Naţionalul clujean este un spectacol curat, complex, care, în pofida câtorva dezavantaje, stă pe picioare, oglindind cu fidelitate celebra viziune kafkiană, absurdul fiind un element omniprezent atât în istoria cât şi în prezentul viu al umanităţii.

 

PROCESUL

după Franz Kafka, dramatizare de Mihaela Panainte și Daniel Ilea
traducere de Gellu Naum

regia: Mihaela Panainte
scenografia: Helmut Stürmer
muzica: Șerban Ursachi
coregrafia: Enikő Györgyjakab
maestru de lumini: Jenel Moldovan

Distribuţia:
K: Ionuţ Caras
Pictorul Titorelli, Biciuitorul, Aprodul Curții: Cristian Grosu
Leni, Fetița 1, Kaminer: Patricia Brad
Avocatul Huld, Paznicul Willem, Agent 1: Matei Rotaru
Block, Preotul: Adrian Cucu
Domnișoara Bürstner, Fețita 3, Robensteiner: Anca Hanu
Unchiul, Paznicul Franz, Agent 2: Radu Lărgeanu
Spălătoreasa, Fetița 2, Kullich: Angelica Nicoară
Doamna Grubach, O persoană din mulțime: Elena Ivanca
Studentul Berthold, Un acuzat: Cristian Rigman
Inspectorul, Șeful de birou: Mihai-Florian Nițu

regia tehnică: Doru Bodrea
operatori lumini: Mădălina Mânzat, Alexandru Corpodean, Ionuț Maier
sonorizare: Vasile Crăciun
sufleor: Ana Maria Moldovan

1 thought on “K.olivia

Leave a Reply