Kean

kean4

Kean, cea mai recentă premieră propusă de Teatrul Național Cluj, este o adaptare a piesei scrise de Jean-Paul Sartre în 1953 pentru actorul Pierre Brasseur. La rândul său, Sartre s-a inspirat din Alexandre Dumas care scria o altă jumătate de secol mai târziu, prin 1836 Kean, ou Désordre et Génie. Abia aici, la un secol distanță, ajungem la sursa originală de inspirație: este vorba de celebrul actor britanic Edmund Kean, care a trăit între anii 1787-1833.

kean0Kean a fost celebru atât pentru rolurile sale în piesele de Shakespeare (sunt o victimă a lui Shakespeare, fiindcă trebuie să dau viață pieselor scrise de el acum mai bine de un secol, spune la un moment dat) dar mai ales fiindcă a fost primul actor care le-a pretins nobililor să tacă în timpul spectacolelor sale:

Aici eu sunt rege!

De ce introducerea? Ca să-nțelegem că teatrul n-a fost mereu așa cum îl vedem. Reprezentațiile se țineau în pe scene improvizate, sau în clădiri mai mici unde lojele erau aproape de scenă. Alexandre Dumas (fiul unui general de armată care nu lăsase nicio avere) n-a scris de la începutul carierei sale literare roman, ci teatru în proză. Așa cum povestea anul trecut Alessandro Baricco la FICT (scriitorul italian fiind la debut critic muzical), atât teatrul cât și opera se țineau în piețe și erau distracții populare, frecventate de lume amestecată.

În sală se stătea în picioare, sau mai degrabă se umbla: oamenii intrau și ieșeau, consumau băuturi, vorbeau între ei. Doar în lojă existau scaune, dar și acolo se întâmplau multe: majoritatea celor care le ocupau erau prostituatele, întreținute de nobilii care plăteau pentru ele. Ca atare, în timpul spectacolelor aveau loc acolo și alte distracții, se mai trăgeau uneori perdeluțele… și mai ales, se râdea zgomotos. Atunci ca și acum, teatrul era locul de exprimare a pasiunilor.

kean1Azi, teatrul este recunoscut ca una din arte. Spectatorii, toți cei care-l frecventează recunosc aici spectacolul vieții. Alții, poate cei mai sinceri dintre ei, se fac pur și simplu actori, asumându-și ludicitatea și-ncercând să-și ducă la apogeu performanțele scenice. Experimentează actoria până la epuizarea banalității din viața lor, ca să afle că sentimentele sincere nu sunt, aparent, decât roluri prost jucate. Despre ei este vorba în Kean. Textul adaptat de Florian-Mihai Nițu după piesa lui Sartre păstrează doar trei personaje și câteva din ideile fundamentale despre condiția actorului.

Rezultatul este un mic paradox: asistăm la un spectacol despre actorie, cu actori jucând roluri de actori, sufleuri sau aspiranți la actorie, chiar dacă pe parcurs apar și alte idei mai accesibile, ținând de psihologia contemporană (cabotinism) sau politică. Partenerii de scenă ai actorului Florian-Mihai Nițu în acest spectacol matur sunt Alexandra Tarce (în rolul Annei Demby) și Matei RotaruSalomon. Cei doi fac roluri-suport de oglinzi ale personajului principal. Doar prin intermediul lor îl putem vedea pe marele actor așa cum este el, și putem urmări teatrul din spatele scenei.

kean2Acest spectacol de sală mică despre efemeritatea artei sale apare din întâlnirea lui Shakespeare (a fi actor în rolul propriei tale vieți) cu Grotowski (devoalarea condiției actorului, aruncarea măștii) și Artaud (cu teoria dublului și a teatrului în teatru). Matei Rotaru nu joacă doar Salomon (are și ceva din Horațio), Alexandra Tarce face rolul Annei Demby care vrea să joace Ofelia, iar Kean urăște să joace, confundând uneori Hamlet cu Richard al III-lea. În acest rol dificil, Florian-Mihai Nițu convinge de la primele gesturi. Întâi prin simpla prezență scenică, fiind genul de actor care umple spațiul. Îl ajută mult o voce limpede, plină de nuanțe, apoi gesturile simple, lipsite de teatralitate. Mișcările denotă o siguranță în spatele căruia se ghicește experiența.

Florian-Mihai Nițu este un actor înzestrat cu multe calități, și mai ales motivat. Într-o discuție de după spectacol (urmează și un interviu cu el, până atunci puteți citi pe pagina TN Cluj, excelenta întâmpinare realizată de secretarul literar Eugenia Sarvari) mi-a mărturisit că joacă încă din liceu, și a venit la Cluj să facă lucrurile temeinic. Și că la București, unde a jucat, se fac mai mult bani decât teatru. kean3L-am întrebat despre ultima fiță, barul restograf Apollo111 de pe Brezoianu deschis de mai puțin de 1/2 de an și mi-a confirmat că este exact ceea ce pare. Dar și că asta e o tendință peste tot, de a câștiga din entertainment. Ne întâlnim undeva în oraș, mâncăm ceva pregătit de un chef, mai vedem un spectacol așa, după care ne-ntoarcem la ale noastre și discutăm despre ceea ce ne interesează, de fapt. Spectacolul este doar un pretext al ieșirii în oraș, iar spectatorii nu mai vin în așteptarea unui catharsis. Dacă se-ntâmplă e ok, principalul e să-și merite banii. La fel ca și școlile de actorie din capitală, teatrul (de club sau de studio) a devenit o mică afacere. Așa se face că actorul ia drumul provinciei, unde teatrul așa ponosit și nerenovat cum este, de bine de rău, măcar nu e lăsat să moară ori batjocorit. Așa descoperim și noi că dincolo de aplauze și strălucirea scenei, actorii sunt suflete zdruncinate, bântuite ca și noi de incertitudini.

Spectacolul este mai vesel decât cronica, pentru că vine din partea unuia care știe că teatrul e o iluzie. Un actor onest, care urcă pe scenă ca să ofere, nu să-și facă terapia ori să smulgă aplauze, Florian-Mihai Nițu se joacă perfect cu ficțiunea, trăiește o viață intensificată, dar își dă seama că atâta e – și își folosește ora și jumătate pe care o are la dispoziție cu talent. Reușește să livreze ceva rar, cabotinismul celui care se știe privit, pigmentat din loc în loc cu umor:

Cea mai punctuală femeie este aceea care te interesează cel mai puțin.

Un element important în economia spectacolului regizat de Florian-Mihai Nițu și oarecum compensatoriu pentru minimalismul distribuției (doar trei personaje) îl constituie costumele care decorează stâlpii studioului Euphorion. După Agamemnon-ul lui Andrei Măjeri, acesta este cel de-al doilea spectacol care nu se lasă încurcat de pilonii de susținere ai Teatrului Național „Lucian Blaga”, ci se folosește inteligent de ei.

Mă întrebam, privind schimbările induse în actori de costumație: ce calități au oamenii care reușesc să se schimbe odată cu hainele pe care le îmbracă? Răspunsul l-am găsit undeva printre costumele agățate pe stâlpi. Ele subliniază vulnerabilitatea actorului, care decurge tocmai din acest contrast între strălucirea scenei și efemeritatea artei sale. Scenografia aparține Ilonei Lorincz, iar imaginile sunt surprinse de Nicu Cherciu.

 

Leave a Reply