Mein Kampf

mein

O socoteală

Textul dramei „Mein Kampf”, scrisă de George Tabori acum 30 de ani, mută la Viena scrierea primului volum (partea autobiografică, numită și Eine Abrechnung – O socoteală) al cărții care l-a făcut celebru pe micul dictator. Acest volum a fost scris de fapt în 1925 pe când Adolf se afla în închisoarea Landsberg, închis după eşecul „Puciului de la berărie” – tentativa sa de lovitură de stat. Această devansare literară este o socoteală a lui Tabori, motivată de schița ironică a portretului unui Hitler adolescentin, care ar fi venit la Viena să se înscrie la Academia de Arte Frumoase, idee preluată și în filmul cu același nume din 2009 în regia lui Urs Odermatt – una din cele mai reușite comedii despre Hitler, alături de Downfall / Der Untergang (2004) și mai recenta Er ist wieder da (2015).

m1Avem parte din start așadar de o farsă teatrală, care nu-și propune să reconstituie perioada vieneză a odiosului personaj (deși exploatează un moment real din biografia acestuia), ci se vrea mai degrabă o parabolă atemporală, la limita dintre realitate și ficțiune, despre bunul evreu care ajută la formarea răului. Protagoniștii spectacolului pus în scenă de Alexandru Dabija sunt Ionuț Caras în rolul Schlomo Herzl și Sorin Leoveanu care-l joacă pe tânărul Adolf – și pentru cei doi m-am dus la Teatrul Național Cluj-Napoca, la 2 ani de la premieră.

I-am mai remarcat pe Cătălin Herlo și Matei Rotaru, doi tineri actori care acoperă tipologii diferite de la un spectacol la altul și pe Radu Lărgeanu, care se joacă mereu pe el însuși – dar el este un personaj în sine, suficient de amuzant pentru ca asta să nu deranjeze.

O inevitabilă comparație

m3Anul trecut văzusem Svejk și Linoleum, tot în regia lui Dabija, și dacă ar fi să fac un Top3 al spectacolelor puse în scenă de acesta (și urmărite de mine), ar arăta așa: 1. Linoleum, 2. Svejk și 3. Mein Kampf. Deși a lucrat cu aceeași echipă de actori din Linoleum, apelând la muzica Adei Milea și dacă nu mă înșel, la aceeași scenografie (Carmencita Brojboiu) – acestea fiind singurele elemente notabile ale spectacolului – faptul că de data asta rezultatul este diferit se datorează abordării textului: farsa intenționată de autor a fost dusă forțat în zona umorului facil (replici-clișeu și poante cam răsuflate, după gustul meu), când ar fi putut vira înspre un umor absurd, mult mai apropiat de parabola amintită.

Însă acest gen de umor a fost prezent doar în scenetele muzicale pe stilul Adei Milea (căreia i-au ținut locul cu succes Doamna cu coasa și Dina, asistenta sa), interpretate de ceilalți actori din formația sa, Anca Hanu și Cristi Rigman.

m2Și cumva, scenetele acelea voit absurde au reușit să pară mai autentice decât spectacolul în sine, iar actrițele care au jucat în ele (Ramona Dumitrean și Alexandra Tarce), mai prezente decât celelalte personaje feminine.

Asta nu-nseamnă că nu-mi place cum face Angelica Nicoară rolurile de femme fatale (aici în versiune austriacă), ci doar că replicile lor, în căutare de umor facil, n-au fost chiar în nota unui vodevil contemporan. Per ansamblu, un spectacol care lasă impresia că se putea scoate mai mult de aici – că ingrediente are, și-i lipsesc doar condimentele naturale, de pus în locul sosului luat de-a gata din supermarket. Acuma, aprecierea  asta (de gustibus…) depinde și de public, iar opțiunea regizorului pentru un tip sau altul de umor ține și de cui vrea să i se adreseze.

Nehotărâre: râdem de ei, sau cu ei?

Așa cum aminteam, textul scris de George Tabori a fost ecranizat în 2009 – nu cu foarte mare succes (la scenariu fiind creditată și penultima lui soție, actrița Ursula Grützmacher). Totuși, am reținut din el câteva idei originale marca Tabori: (auto)prezentarea lui Hitler ca artist, faptul că „evreii l-au făcut mare” –  toate rezultând din interogația artistică. Întrebarea care le-a generat este una care persistă încă, la mai bine de o jumătate de secol după al doilea război mondial: cum a fost posibil? Iar Tabori pare să răspundă prin această tragi-comedie că fost o farsă… folosind un gen de umor sarcastic – unul subtil, tipic evreiesc.

grupFarsa presupune două tabere: cei 5 evrei grupați în jurul lui Schlomo și Lobkowitz, un grup bine coagulat și alte 5 personaje care-i duc trena lui Hitler.

Dabija identifică bine aceste două tabere, însă, din păcate, le și dezechilibrează: în afară de Matei Rotaru care-l joacă bine pe Himmlisch Heinrich și parțial de Angelica Nicoară (Gretchen), restul distribuției, ca și replicile distribuite partenerilor nu-l prea ajută pe Sorin Leoveanu, și probabil că acesta este motivul pentru care îl vedem într-un rol mai șters, care-i nu-i pune în valoare întregul talent.

Iar defectul vine în mare parte din tonul replicilor: farsa intenționată de autor a fost virată forțat în zona umorului facil, greu de digerat mai ales venind din partea acestui al doilea grup din jurul lui Leoveanu – care trebuia condus dus în zona caraghioslâcului, nu al miștocărelii. Iar impresia este că din dorința de a-și pune amprenta pe acest spectacol, Dabija îl cam nivelează prin replicile atașate textului original.

Dar astea sunt chestii de nuanță, iar dacă unele poante au fost (după gustul meu) cam răsuflate, inducând confuzie asupra ideii în care a fost scrisă tragi-comedia, n-ar fi exclus ca ele să prindă la un public mai relaxat – și cred că asta e singura explicație pentru care spectacolul se mai joacă și acum, după doi ani, în această variantă.

Acuma, n-or fi toți ca mine, să vină la teatru cu așteptări de umor contemporan – și teatrul să-i ducă la origini, la vodevil, așa cum o fi fost el cândva 🙂 dar senzația a fost c-am servit o gogoașă în loc de plăcintă cu cireșe amare, cum era rețeta. Acestea fiind spuse, am să revăd și Sânziana și Pepelea, ca „rădăcină” a inovației teatrale a regizorului Alexandru Dabija.

Leave a Reply