Moarte gătită în oale sub presiune

baraca 6

 

Bombe fabricate în oale sub presiune,  într-un apartament oarecare… Bombe fabricate de către niște oameni care par total rupți de realitate… Bombe care ajung cine știe unde și omoară cine știe câți oameni… Bombe pentru bani, pentru foarte mulți bani. Vorbim despre aspecte care zguduie lumea contemporană, dar nu vorbim despre ele din perspectiva unor oameni cu adevărat răi, nici pe departe! Personajele care își fac apariția de-a lungul spectacolului „Baraca” de Aiat Fayez, cu regia și scenografia semnate de Tudor Lucanu la Teatrul Regina Maria Oradea, se fac vinovate de un păcat mult mai tragic… inconștiența.

 

Unbaraca 1 „text ludic”…

Aiat Fayez, dramaturg contemporan de origine iraniană, dar stabilit în Franța, scrie în 2015 piesa „Baraca” la propunerea regizorului Ludovic Lagarde, text pus în scenă pentru prima dată la Teatrul de Comedie din Remis și nominalizat în 2016 pentru „Grand Prix de Litterature dramatique”. În 11 martie 2017, are loc pe scena orădeană premiera națională a piesei pe care Tudor Lucanu, un regizor, tânăr al cărui succes s-a concretizat de-a lungul timpului în aprecieri și premii, o caracterizează ca fiind un „text ludic, cu umor negru, care atinge două teme importante: terorismul și egoismul.”, așa cum putem descoperi în caietul program al teatrului.

 

Despre cele nespuse

Ludismul piesei rămâne vizibil și pe parcursul spectacolului, concretizându-se în  momente comice pertinente, neexagearte care însoțesc firul narativ fragmentar, atât de fidel vieții cotidiene. În spatele întâmplărilor și conversațiilor de zi cu zi, intuim nu doar uluitoarea capacitate a omului de a se închide într-o carapace confortabilă și străină realității, ci și poveștile nespuse ale trecutului și ale prezentului, istorii care se baraca 7ivesc într-o replică sau într-un schimb de priviri și care ne amintesc cât de puțin putem cunoaște omul care ne stă alături. Cu toate acestea, există anumite conflicte, relații, dileme, sau subtilități psihologice a căror prezență este destul de slab transmisă. Nu putem contesta fapul că textul în sine lasă loc de puțin mister în privința relațiilor dintre personaje, dar acest aspect nu ar trebui să reprezinte o piedică pentru o mai clară transpunere scenică a crizelor fie profunde sau superficiale care îi determină pe Mic și pe Mare să apeleze la o metodă atât de ingenioasă de procurare a banilor. Problemele financiare cauzate de absența job-ului, legătura dintre lipsa de aderență a tenișilor Trekper și bombardarea fabricii cu același nume (probabil datorită dorinței de răzbunare), relația ambiguă dintre Mare și Virginia, respectiv indiciile care anunță cursul unor evenimente desfășurate în paralel, toate acestea sunt puncte care, dacă ar fi fost tratate cu ceva mai multă migală, ar fi putut adăuga un plus de consistență și adâncime acestei povești necesare și puternic ancorate într-o actualitate tristă.

 

Demistificarea maleficului

Decorul trimite la aceeași idee de autenticitate, simplitate și cotidian care demistifică maleficul presimțit în spatele unor acte criminale de proporții greu de închipuit. Ne aflăm într-un apartament obișnuit, într-un living cu bucătărie. Canapeaua, masa, labaraca 5mpa,  fereastra, ușile, ecranul pe post de televizor de lângă scenă, pereții, frigiderul, chiuveta, aragazul și ursulețul uriaș care ține loc de pernă zugravesc  un mic univers cun
oscut, inspirat și credibil fără să încurce actorii sau să ofere senzația de aglomerare. Decorul are însă și un rol simbolic: locuitorii acestui apartament sunt izolați între pereții de cărămidă, incapabili să conștientizeze sau să empatizeze cu jocul dezastruos în care s-au infiltrat aproape accidental. Fereastra rămâne totuși o legătură incontestabilă cu lumea de afară. Am reținut mai ales scena în care dincolo de geam putem vedea și auzi exploziile succesive ale bombelor, în timp ce Mic și Mare își numără entuziasmați banii. Universul sonor al spectacolului este alcătuit fie din melodii ale căror ritmuri ne sunt bine cunoscute, fie din colaje muzicale destinate să sporească impactul anumitor momente. Lumina marchează succesiunea zilelor, subliniază scene și este partener loial în procesul de fabricare a bombelor, contribuind la atmosfera ludico-tensională a spectacolului.

Priviri, gesturi, voci

Jocul actorilor are un rol deosebit în creionarea tragicului paradox tocmai pentru că echipa reușește cu brio să t
ransmită naturalețea, fascinația și ludismul acestei aventuri în care câțiva norocoși gătesc moartea în oale sub presiune. Cu precădere prin frazarea vie și sensibilă, tonalitate, gestică și privirea mereu în alertă, Pavel Sîrghi dă viață unui Mic timid, împiedicat, încăpățânat și puțin confuz a cărui atracție față de Virginiabaraca 2 este conturată elegant și înduișător. Alina Leonte (Virginia) creează un personaj aflat la granița dintre senzualitate încrezătoare și vulnerabilitatea omului care încearcă „s-o scoată la capăt” prin adaptare și apărare. Actrița se folosește de plasticitatea corporală, expresivitatea facială și vocală pentru a construi o prezență fluidă, proaspătă. Mare se află sub bagheta lui Alexandru Rusu care, deși redă limpede temperamentul coleric al personajului oscilant între impulsivitate (înfățișată sugestiv în special prin dinamism fizic și bruschețea gesturilor), aroganță și sensibilitate (mai ales în relația cu Mic), are câteva carențe în privința dozajului de intensități ceea ce se concretizează în faptul că personajul nu este, din perspectiva mea, exploatat la potențial maxim. Bosco, cel care face posibil primul pas spre transformarea experimentelor într-o întreprindere de suuces , este interpretat cu sinceritate de către Ciprian Ciuciu, actorul transpunând fidel în scenă gbaraca 3ândurile, reacțiile și emoțiile acestui personaj care, cu toate că știe prea bine „cum merge treaba”, pășește ca pe cărbuni încinș în aceste afaceri, fiind mereu precaut.
Un ingredient distinctiv pentru comicul spectacolului este prestația lui George Dometi în rolul Chinezului, responsabilul cu procurarea substanțelor chimice necesare. Zugrăvind cu umor mai ales depășirea sinuoasă a barierei lingvistice, actorul îmbracă o apariție animată și plină de culoare. Sorin Ionescu intră în pielea a două roluri: Marwani, reprezentantul Kurdistanului și polițistul. Primul personaj, de altfel și cel mai amplu dintre cele două, este construit logic, actorul reușind să oglindească falsa curtoazie, diplomația mascată.

 

Așadar…

Finalul poveștii, clipa în care performanta mașină de făcut bani dă lovitura într-un mod de-a dreptul neașteptat, reprezintă și unul dintre cele mai puternice momente ale spectacolului, actorii transmițând clar extuziasmul aproape ireal care îi zguduie pe toți.

Baraca teatrului orădean este un organism energic, viu, care stă în picioare și creează impact, cu toate că există câteva ligamente a căror rezistență nu este încă exploatată la maxim.

 

Pentru a accesa sursa fotografiilor, click aici.

Leave a Reply