Nathan înțeleptul

nathan

Piesa principală a celei de-a doua zile a festivalului Interferențe Cluj, jucată în Sala Mare a Teatrului maghiar de stat de la ora 19, a fost Nathan înțeleptul, o co-producție a Schauspiel Stuttgart & Teatrul Național Radu Stanca din Sibiu, regizată de Armin Petras.

Nathan înţeleptul este ultima piesă a lui Gotthold Ephraim Lessing, scrisă în 1779cu doi ani înainte de moartea sa. Anul trecut, la premiera de la Teatrul Naţional Radu Stanca din Sibiuregizorul Armin Petras afirma că:

Teatrul ne ajută să ne distanţăm de lumea asta şi ne ajută să ne uităm cu alţi ochi la ea.

Pot să confirm și mai mult, să-l completez: multiculturalismul în teatru chiar necesită o distanțare – fizică. După cum am constatat pe cont propriu, pentru ca să poți vedea o piesă tradusă în trei limbi (română, germană și engleză) sunt mult mai bune locurile din spatele sălii. Pierzi desigur câteva detalii de pe scenă, din jocul actorilor, se întâmplă să mai scapi câte o replică – dar imaginea de ansamblu, faptul că nu-ți mai forțezi coloana căutând o poziție diagonală în care să vezi și scena, și supra-titrarea (așa cum se întâmplă când stai pe locurile din față), ei bine privirea asta de ansamblu face diferența.

Așa că nu pot decât să-i dau dreptate simpaticului regizor și dramaturg Armin Petras, alias Fritz Kater, pe care l-am recunoscut la finalul spectacolului după scufița gri, când a urcat în lounge-ul teatrului să dea un scurt interviu pentru TV. La mai sus-amintita premieră, directorul Schauspiel Stuttgardt mai declara:

Munca mea se bazează pe coproducţii. Vrem să facem coproducţie cu Sibiul, vrem să combinăm actori germani cu actori români pe scenă, dar avem ideea de a lucra şi cu actorii de la Oslo, pentru că vrem să ducem spectacolul şi în Norvegia.

Noi știu ce i-a ieșit cu norvegienii, dar combinația de aseară între actorii români care vorbeau românește iar cei germani le răspundeau nemțește, amestecând pe-acolo și engleza, mi s-a părut un dialog cât de cât potrivit cu subiectul mai vechiuț al piesei. Cu toată costumația lejeră și proiecțiile moderne care intenționau să aducă piesa de acum două secole și jumătate în contemporaneitate, singură combinația de limbaje armoniza cu arhaismul textului tradus de Lucian Blaga, amintind de Clujul medieval / renascentist ai cărui cetățeni practicau diglosia, limba de cult a orașului fiind germana, iar limba de stradă (a comerțului) era maghiara.

ofeliaÎn rest, spectacolul mi s-a părut puțin încărcat, m-a prins greu – poate fiindcă am ratat câteva replici, sau am fost distras de mișcărilor unor spectatori care-și consultau telefoanele periodic (fără să-și fi redus luminozitatea ecranului, cum se obișnuiește la teatru în lumea civilizată) dar nu am putut să nu remarc, cu toate acestea, prestația muzicianului Marius Mihalache care a reușit să amuțească până și tusea din sală într-un moment de magie aproape de sfârșitul primului act, ca și jocul Ofeliei Popii, indiscutabil cea mai bună interpretare pe scena de aseară în rolul „evreicei” Reha.

Singurul său partener (ca nivel artistic) din Nathan der Weise a fost eventual Peter Kurth, interpretul lui Nathan, ajutat însă și de importanța rolului în economia piesei și de proiecțiile din final, de după ieșirea sa din scenă. Bine, nici actrița care interpreta Daja, nici cea din rolul menajerei n-au fost rele, având momentele lor, dar greutatea piesei mi s-a părut că depinde excesiv de prestațiile celor doi protagoniști. Am mai remarcat finalul modern, dezinvolt – cu o piesă rock care a reușit să salveze mult din impresia de ansamblu a spectatorilor. Am ieșit din sală cu gândul că mi-aș dori să întâlnesc această dezinvoltură mai des în piesele jucate uneori atât de sobru (sau dimpotrivă, de exagerat) la noi.

Leave a Reply