Nebunia umanităţii sau umanizarea nebunilor

zbor

Rebeliunea, răzmeriţa individului împotriva Sistemului – aceasta este tema spectacolului „Zbor deasupra unui cuib de cuci” adaptare de Marius Oltean după romanul omonim al lui Ken Kesey, realizat de studenţii Facultăţii de Arte din Constanţa sub îndrumarea prof. univ. dr. Daniela Vitcu-Hanţiu.  Prezentat în seara de 20 iunie la Teatrul Studio din Târgu Mureş, spectacolul aduce în lumină revolta împotriva propriei condiţii umane, împotriva societăţii putrede, cu valori închipuite, care în loc să protejeze individul, îl manipulează, terorizează şi conduce după propriul plac.

Urmând un scenariu care scoate în evidenţă doar esenţialul cărţii pe care o refectă, prezintă o montare curajoasă, în care gravitatea situaţiilor este creată prin alternarea momentelor de tensiune conflictuală cu cele de beatitudine ale pacienţilor măcinaţi şi aproape zdrobiţi de conflicte interioare puternice. Acţiunea se petrece într-un salon de ospiciu. O lume într-un balon de sticlă, care poate oricând să se spargă, dar, cine va suporta consecinţele? Societatea?

Viaţa într-un ospiciu este amorfă, tristă, nimic nu pare să tulbure rutina zilnică a pacienţilor a căror distracţie este doar jocul de cărţi. Doar două personaje nu participă la joc-şeful de trib, indianul Bromden(care sete atât de speriat de lumea dinafară încât se preface surdomut) şi Ruckly(rol mut) interpretat admirabil de actorul Alexandru Săplăcan. Aflăm că pacienţii se împart în două categorii: vindecabili-acuţi şi cronici.Cronicii sunt  înfrânţi de sistem, aceştia nu mai au nici o şansă.Tipologiile umane din epoca când a fost scris romanul ( anii şaizeci, flower-power ) sunt prezente şi la personajele noastre: Billy – bâlbâitul (Ionuţ Dulgheriu), Harding – homosexualul (Eduard Vacariu), Bromden – inadaptatul (Cristian Menaef), Martini – sensibilul (Valentin Ispas).

Sosirea unui nou pacient tulbură şi schimbă radical viaţa bolnavilor. Este vorba de Randle McMurphy (Vlad Cristian Fiu – premiul pentru cel mai bun actor la secţiunea studenţi) – un infractor care sete transferat de la închisoare şi care crede că va avea de-a face cu u mediu mai prielnic. Acesta are antecendenta penale şi nu dă niciun semn de boală mintală.

Conflictul major se iscă intre sora şefă Ratched (Loredana Adăscăliţei) – cea care controlează şi conduce de fapt tot ceea ce se întâmplă în spital şi neascultătorul McMurphy. Sub pretextul că acţionează pentru binele bolnavilor, aceasta instaurează un climat în care domină frica, supunerea şi dezbinarea. Aşa zisele „şedinţe de terapie”, pastilele şi regulile foarte stricte exercită o presiune psihologică negativă enormă. Aparent calmă şi serioasă, apelând deseori la moralitate, sora Ratched este, de fapt, o autoritate terorizantă. Aplicând cu subtilitate principiul – divide et impera, ea îi încurajează  pe pacienţi să se judece reciproc şi să se „toarne” între ei pentru a-i putea controla mai uşor.

McMurphy încalcă, însă, regulile impuse înfruntând-o aproape în mod incoştient pe cea crea reprezintă puterea represiunii. El ignoră semnalele de pericol şi le oferă celorlanţi pacienţi  oportunitatea de a se simţi liberi: le dă bolnavilor cărţi de joc cu femei goale (semn al acceptării sexualităţii), cheamă în vizită o prostituată (Candy Star – Lidia Şuleru), face apel la dreptul de a vota al pacienţilor (aşa-zisa democraţie) pentru a viziona un campionat de basket.

Momentul de maximă revoltă este acela în care McMurphy organizează o petrecere clandestină pentru a-şi distra prietenii. Seara se încheie tragic: după ce îşi trăieşte prima noapte de dragoste, Cheswick se sinucide măcinat de teama că mama sa ar putea afla de la sora Ratched ce s-a întâmplat.

Conflictul dintre McMurphy şi Ratched atinga cote maxime. Solidaritatea acestuia cu ceilalţi pacienţi, nesupunerea, îi aduc o grea pedeapsă. Va fi operat pe creier, lucru care  îl înfrânge. Prietenul său, indianul Bromden, decide să îi curme chinul sufocându-l şi redându-i astfel libertatea prin  moarte. Acest fapt nu rămâne fără consecinţe, pacienţii acuţi părăsesc spitalul pentru că „Maşinăria ne ucide pe toţi, oamenii nu mai au în interior nici un fel de măruntaie, numai nişte maşinării în carne. În loc de sânge în vene curge rugină. Fugi…fugi…”(Harding).

Deşi spaţiul în care s-a jucat nu poate fi considerat unul ofertant, din punct de vedere scenografic, obiectele de decor aflate pe scenă – puţine, dar foarte sugestive – sunt în corcondanţă cu timpul şi locul acţiunii. Obsesivul alb – al halatelor, al mobilierului, vrea să scoată în evidenţă lumea pură a oamenilor care nu răspund pentru faptele lor, dar care îşi caută fără încetare calea spre umanizare. Clocotul sufletesc, multitudinea de stări redate  în spectacol au fost create cu ajutorul jocului de lumini, al gesturilor şi mişcării, al elementelor de coregrafie, jocul actorilor-studenţi a umplut efectiv spaţiul. În spatele rolurilor jucate se vede munca şi dorinţa rinerilor de a interpreta cât mai sugestiv fiecare replică. De remarcat – muzica live (la clarinet) – un mod original de redare gradată a tensiunii şi a conflictului.

Universul creat este unul care ridică multe semne de întrebare. Oare cine sunt cei dereglaţi psihic şi inadaptaţi social? Cei care asupresc sau cei, dimpotrivă, cei care sunt asupriţi emoţional sau chiar fizic? Avem dreptul de a cataloga şi manipula? A suferit umanitatea noastră vreo schimbare în timp sau „în vene ne curge rugină”?…

Invit spectatorul să găsească propriile răspunsuri, nu înainte de a viziona acest spectacol care merită văzut!

Leave a Reply