Neverland – tărâmul interior al făgăduinţei…

n1

Coborând treptele reci ale cetăţii medievale unde a avut loc spectacolul, sub impulsul  de a pune întrebări, de a lămuri ce au vrut să spună atunci, dar atunci…. Primele gânduri încercate când piesa a luat sfârșit sunt: ofertant şi provocator. Ofertant – pentru că  zugrăveşte  o fărâmă din lumea contemporană, aşa cum este ea, fără machiaj şi accesorii; şi  provocator – pentru că reuşeşte să  tulbure iţele gingaşe  ale imaginaţiei şi reflectării.

Revărsare de trăiri emoţionale intense, de întrebări, anxietăţi şi mărturii  – jurnal dezgolit în căutarea propriului drum spre libertatea de a gândi şi acţiona în consecinţă, fără a fi restricţionat de nici o cutumă socială sau altceva. Despre acest lucru vorbeşte autoarea Alexa Băcanu în piesa Neverland – despre libertatea de a evada. Unde să evadăm?  Răspunsul la această întrebare trebuie să îl găsim singuri. Fiecare spectator în parte.

n2Spectacolul a fost prezent în Bastionul Măcelarilor din Cetatea Medievală – Târgu-Mureş, într-o frumoasă seară de început de toamnă (4 septembrie), fiind primul spectacol din cadrul celei de-a doua ediţii a proiectului „Terapie socială prin teatru contemporan” implementat de Teatru 3G şi cofinanţat de AFCN (Administraţia Fondului Cultural Naţional) şi municipiul Târgu-Mureş.

Ca o păpuşă de plastelină, modelat de mâinile tinerelor sale autoare – regizoarea Leta Popescu şi dramaturgul Alexa Băcanu, aflate la a treia colaborare – spectacolul îşi dezvăluie formele voluptoase fără nici o reţinere. Pentru că aşa cum declarau autoarele: „una e mai realistă, iar cealaltă mai fantezistă”, iar rezultatul este unul cel puţin incitant, interesant, revigorant. Subiectul piesei este prezentat de către personajul Rada – interpretat de Laura Mihalache.

Acest stil, de a nara prin intermediul unui personaj direct, este unul foarte uzitat în teatrele din România la ora actuală. Deşi prezintă povestea mai repede în faţa spectatorilor, impresia creată este că reduce din clasica construcţie regizorală. Unele momente aduc a naraţiune, a monolog inert, pierzând din senzaţia de spontaneitate (de altfel, mult lucrată), din viul acţiunii teatrale.

Decorul format dintr-un podium dreptunghiular îmbrăcat în roz, este axa de mijloc a scenei in jurul căreia îşi ţes actorii rolurile. Obiecte puţine, dar sugestive – patru baloane roz (efemeritatea) – semnifică poveştile celor patru protagonişti  – poveşti “roz”, frumoase, dar fragile ca nişte baloane care se pot sparge oricând. Cădelniţa (veşnicia) – semnifică caracterul sacru şi obligatoriu al căsniciei .

n3Ne aflăm în “grădina mireselor” – locul unde trei mirese care se căsătoresc în aceiaşi zi, se întâlnesc şi îşi dezvăluie reciproc gândurile, temerile, toate sentimentele legate de marele eveniment din viaţa lor.  Cel care le completează este Fabian – mirele, amantul şi prietenul în acelaşi timp al mireselor. La fel de nesigur, nefericit şi neînţeles. Şi el caută Neverland-ul – tărâmul interior al propriei făgăduinţe.

Deşi montarea poveştii este prezentată destructurat  în speranţa de a stârni atenţia spectatorului, se remarcă liniaritatea emoţională din poveştile celor trei mirese. Toate triste, previzibile şi în ton cu rutina cotidiană: soţia trădată, amanta neîmplinită, lesbiana neacceptată – trei personaje diferite şi totuşi legate de acelaşi eveniment major –  al nunţii. Trei măşti ale automutilării emoţionale, trei foarte posibil si uzual întâlnite etape ale aşa-zisei maturizări feminine în rol de “nevastă!”. De fapt, toate sunt reflecţia  trăirii aceleaşi persoane – autorul piesei, care deşi le transmite prin personaje diferite – duc la aceeaşi concluzie. De neadaptare, de frustări adolescentine, uneori chiar voit prăpăstioase, de fugă către un loc al izbăvirii sentimentale – Neverland – acolo unde suntem liberi de orice simţăminte, obligaţii sociale, responsabilităţi sau faţade emoţionale. Pentru că deşi personajele îşi doresc să fie căsătorite, le este teamă de tot ceea ce aduce mariajul odată cu el.

n4Experienţele trăite de personaje de-a lungul căsniciilor sunt prezentate prin diferite pasaje fragmentate, de tip flash. Retrospectiva poveştilor – pilde, începe de la 63 de ani  după căsătorie şi se reîntoarce până la vârsta copilăriei. Interpretarea celor patru actori este adevărata bucurie a spectacolului. Ofertantă pozitia de “ţaţă” măritată, de amantă furioasă sau lesbiană măritată cu forţa! – bucurie, tristeţe, regret, frustrare, furie, isterie, melancolie… – sunt tot atâtea ocazii de a-şi demonstra măiestria în mânuirea mijloacelor de expresie. Dialogul prezintă replici dulci-amare, uneori hazlii, dar care ascund multă cruditate, reflectă trăiri necruţătoare. Prin limbajul deseori cu inserţii de vulgaritate voită (înjurăm ca în filmele româneşti) se doreşte adaptarea la realitatea cotidiană  din punct de vedere comportamental a tineretului “modern”. Şi totuşi, chiar dacă spectacolul se constituie într-un fel de mărturie, un jurnal al trăirilor vieţii, un fel de lecţie de viaţă, nu te poţi opri în a te întreba: la niciuna dintre etapele căsniciei nu există măcar o trăire fericită?

Care e mesajul piesei? Aceasta este provocarea autoarelor. De ce nu evadăm cu toţii într-un Neverland personal? Pentru că atunci când se căsătoresc , spune dramaturgul,“oamenii încetează a mai fi oameni normali” – iar  sentimentele de frustrare, exacerbate, sunt duse până în pragul paroxismului; şi pentru că „e vorba despre oameni. Despre cât de trişti şi fragili suntem” (Alexa Băcanu). Scena celor trei mirese îngrozite de evenimentul ce le marchează viaţa în ambele sensuri, atât metaforic cât şi la modul  real (una dintre miresele isterice se repede la soţul ei pentru a se răzbuna) este parcă desprinsă din basmele fantasmagorice ale copilăriei noastre. Iar sentimentul de a fi prins, de a face parte din povestea derulată, este unul foarte real.  Empatia publicului este tangibilă.

Aşa cum amintea actorul Marcel Iureş că „Nu e obligatoriu nimic în teatru. E o meserie şi un domeniu fără concluzii”, regizoarea Leta Popescu spune despre spectacolul prezentat, că „Nu e terapeutic, nu e cu pilde de viaţă, nu are nici o morală. Mie asta-mi place. E o frescă uşor expresionistă a timpului nostru. Vreau să se vadă tuşele alea tulburătoare din pictura expresionistă.” Următoarea reprezentaţie va avea loc în luna noiembrie, în cadrul aceluiaşi proiect.

Distribuţia:

Raisa Ane – Andreea

Laura Mihalache – Rada

Ştefan Mura – Fabian

Pal Emoke – Kinga

Text – Alexa Băcanu

Muzica – Boros Csaba

Scenografia – Szoke Zsuzsi

Lumini – Kostoni Attila

Regia – Leta Popescu.

Leave a Reply