Nișa nișei

i4

– Observ că lumea își permite câte un suc, remarca tușa Neta, gazda studenției mele clujene, prin ’92.

Tușa (A)neta venea la oraș doar o dată pe lună / la două luni, să-și ridice pensia și să facă aprovizionarea cu cele necesare traiului la țară: cafea, condimente șamd. Lumea începea într-adevăr să consume, dar ascultând-o, m-am rușinat nițel când am realizat că urma să observe 2-3 sticluțe de Coca-Cola și în ușa frigiderului din apartamentul său. Lumea s-a schimbat încă mai mult de-atunci și consumul s-a extins în domeniul culturii așa numite de masă. Lumea își permite azi, aproape zilnic, și câte un film, iar teatrul (altădată aproape la fel de frecventat) a rămas accesibil doar celor din orașele mari care au reușit să păstreze aceste instituții culturale, cu actori și regizori valoroși.

Dacă invidiez cu ceva Bucureștiul, este pentru marile sale teatre, pentru Bulandra care în anii 70 era nu doar cel mai bun teatru românesc, ci și unul dintre cele mai bune teatre din lume, și în general pentru viața teatrală intensă. Odată intrat în acest domeniu fascinant (unde am ajuns trecând prin recenzii de cărți și de filme), am fost ironizat de prietenii virtuali cum că aș fi descoperit nișa nișei, în sensul că m-am deplasat de pe o nișă (cinemaul) pe alta (teatrul) și mai restrânsă, accesibilă unei categorii și mai restrânse de cititori / spectatori.

Chiar și pentru presa quality, rubrica de film reprezintă doar „o floare la butonieră” – ceva frumos, dar prea puțin aducător de vizualizări (cum e numită în limbaj IT-ist cifra citirilor). Ori, se știe că-n acest mileniu digital, cifrele capătă o tot mai mare putere, copleșind deja cuvintele. Chiar dacă 80% dintre români n-au fost niciodată la teatru în ultimul an (potrivit unui sondaj oficial), teatrul este viu și majoritatea pieselor se joacă cu casa închisă, spre deosebire de cinematografe unde se-ntâmplă de multe ori, în provincie cel puțin (și la ore mici), ca singurii doi spectatori prezenți la casă să fie nevoiți să mai cumpere împreună încă un bilet, pentru ca proiecția să aibă totuși loc.

Și totuși, vorba Anei Ularu într-un recent interviu care va fi publicat aici (după transcriere, partea despre teatru) și pe cefilmevad.ro, teatrul nu va muri niciodată, în ciuda „optimiștilor” care-i cântă prohodul. Iar viața teatrală intensă este o pepinieră de talente, o sursă de inspirație pentru regizorii de film din țară și de peste hotare, după cum observăm din nominalizările la diverse premii din Europa. Între timp, Clujul… se pregătește de Interferențe.

Leave a Reply