Orașul nostru

orasul 1

Acordăm orașului în care ne naștem sau trăim o identitate. Orașul ne împrumută apoi din identitatea sa, pe care ne-o trecem în buletin și cu timpul ajungem să ne-o însușim. Cam asta se întâmplă cu majoritatea dintre noi, cei care locuim la oraș – orașul adoptiv, locuit, devine orașul nostru.

Orașul meu, orașul tău – orașul nostru

Poate că singura diferență între citadini – în felul în care acordăm o identitate orașelor noastre – se vede când plecăm și ajungem într-un alt oraș, la muncă sau la studii – și rămânem acolo. Ce se întâmplă dincolo, ajungem să ne însușim și celălalt oraș? Și ce se întâmplă oare cu cel vechi, pe care l-am părăsit? Își pierde vechiul nostru oraș ceva din identitate, prin plecarea vreunuia dintre noi? Probabil că da.

Nu la fel se poate spune despre Arad, orașul în care s-a născut regizorul Cristian Ban. Tânărul arădean a studiat regia la UBB Cluj, oraș din care am plecat în mijlocul săptămânii ca să-i văd adaptarea după Thornton Wilder chiar la Teatrul clasic „Ioan Slavici” din Arad, pentru că orașul său a fost și orașul meu pentru o scurtă perioadă a vieții. Așa că Aradul era deja pe undeva, chiar înainte să văd piesa de teatru cu același nume, Orașul nostru. M-am întrebat de unde acest interes pentru opera clasicului american – pentru că înveți, cu timpul, că toate aparentele coincidențe nu sunt doar rod al întâmplării.

Pe drum înapoi, rememoram scene din piesa regizată de Cristian Ban, privind când la program, când pe geam, la copacii care fugeau pe marginea liniei de cale ferată înapoi spre Arad, când pe telefon – de unde rețin o postare a poetei Doina Uricariu, fosta directoare a ICR New York. O reproduc, ruptă din context:

acum am de scris despre spectacolul cu piesa The Skin of Our Teeth de Thornton Wilder…

Și eu mă întrebam de ce tocmai Thornton Wilder, încercând să găsesc originea acestui interes în biografia regizorului (care a fost rezident al Teatrului 7Stages din Atlanta)? Poate că răspunsurile sunt mult mai simple decât credem, la fel cum autorii vechi pot fi mai contemporani cu noi decât contemporanii care nu scriu (decât pe facebook). În continuare, câteva note despre piesă, într-o scurtă…

Cronică de întâmpinare

Orașul nostru este cea de-a doua colaborare a regizorului Cristian Ban cu Teatrul clasic „Ioan Slavici” din orașul său natal, după cea din 2015, când a regizat „Ai mei erau super!” – de asemenea un spectacol nostalgic cu elemente de realism. Pentru că este vorba despre o premieră ce a dat startul Săptămânii comediei, am să-ncerc să nu fac spoiler, ca să nu răpesc spectatorilor din surpriza vizionării, chiar dacă risc să fiu plicticos scriind despre un asemenea spectacol deosebit de particular, la modul general.

orasul2

Pentru Cristian Ban Orașul nostru a fost o continuare firească a proiectului Ai mei erau super!, o întâlnire intimă și specială cu actorii trupei. Scenariul acestui spectacol s-a născut, conform propriilor declarații…

…în timpul repetițiilor, cu gândul de a oferi publicului o perspectivă nouă asupra oamenilor care au trăit în orașul nostru și poate a ideii de comunitate, în măsura în care ea mai există astăzi.

Sunt câteva aspecte remarcabile cu privire la modul în care a reușit Cristian Ban să pună această perspectivă în valoare pe scenă: în primul rând, prin înfiltrarea sa pe scenă prin intermediul unui personaj numit chiar regizorul, dozat cu suficientă degajare, și cu destul har – în funcție de cerințele scenelor – de actorul Ioan Peter. Acest regizor are în același timp și rolul de narator, dialogând atât cât este cazul cu publicul din Sala Studio – cât să-i lase senzația că povestea se construiește chiar atunci, sub ochii lui. Că asistă la ceva real, sau la o improvizație de moment – tocmai de aceea, modul în care ghidează spectatorul în piesă este remarcabil.

Regizorul introduce treptat alte personaje singuratice (asemenea lui), urmate de trei cupluri (prezente și viitoare), într-un perfect echilibru de roluri. Decorurile puse la punct de Cristina Milea, scenografa cu care Cristian Ban lucrase și la spectacolul precedent, sunt un alt punct forte al acestui spectacol, reușind să aducă în actualitate prin elemente moderne (proiecții, tehnici de „improvizație” sonoră, efecte de lumină, harta 2D a orașului) un text clasic. După cum scrie chiar Cristina Milea în programul piesei, ea crede că:

Personajul feminin real Margareta Braun (care moștenește casa de modă Fortuna) trebuie judecat în contextul epocii în care a trăit, fiind prima femeie care a condus un autoturism în Arad: rebelă, cu port-țigaretul în colțul gurii și cu fusta până sub genunchi – înainte să devină un trend promovat de revistele de modă, cel puțin la noi în ogradă.

ceciliaÎn piesa jucată însă, personajul Margaretei (însuflețit de Cecilia Lucanu – Donat) apare în alte perioade ale vieții, legate mai puțin de celebritatea adusă din nou în lumină prin această adaptare a textului: este vorba de adolescență cu prima iubire, urmată de maturitatea evocării familiei, cu nostalgiile și dorințele sale imposibile.

Remarcabilă capacitatea personajului construit de actrița arădeancă (alături de partenerul său Alex Mărgineanu, care-l joacă pe Eugen, cei doi fac rolurile „grele” ale piesei) de a provoca emoție spectatorilor prin candoarea cu care o joacă pe Margareta. Sunt cel puțin două scene magice între ei doi, completate de două finaluri de act pe care actrița Cecilia Lucanu – Donat le duce la apogeu prin interpretarea sa.

Într-un contra-balans excelent, celelalte două cupluri ale piesei, Doctorul cu soția sa Cella (interpretați de Ștefan Statnic și Angela Petrean-Varjasi) și Lăptarul cu nevastă-sa (interpretați de Robert Pavicsits și Roxana Sabău) contribuie la nota de autentic, readucând aerul de epocă al orașului, pe un fundal ce permite înfiriparea poveștii de dragoste a personajelor centrale. De fapt, cu toate diferențele de partituri și de lungime a textului, este greu să găsești în acest spectacol un personaj principal. Poate că el este chiar orașul, sau poate că jocul actorilor a fost atât de bun încât nu am reușit să-mi dau seama de asta.

Trebuie să-l revăd ca să pot emite o concluzie 🙂 Oricum, după jocul cizelat al actorilor și perfecțiunea detaliilor, n-aș fi zis că e vorba de o premieră, dacă n-aș fi citit asta în program! Un spectacol de neratat pentru cine are buletin de Arad, dar și pentru cei cu orașul în ADN, fie că-s în trecere, ori cu viză de flotant…

Leave a Reply