Pelicanul

Pelicanul

pelicanLa sfârșitul lunii februarie 2016 a avut loc la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj premiera spectacolului „Pelicanul” de August Strindberg, pus în scenă de Felix Alexa. Această premieră vine după un alt spectacol după Strindberg – „Domnișoara Julie”, pe care regizorul român l-a montat în urmă cu câțiva ani aci, iar în urma unei discuții cu Tompa Gábor (despre care continui să cred că este un om cu care se poate dialoga despre teatru, în ciuda solidarității de breaslă care a făcut ca un incident să pară altceva) a ajuns la o altă piesă a dramaturgului suedez.

Distribuția este compusă din: Imola Kézdi, Zsolt Bogdán, Éva Imre, Melinda Kántor și Péter Árus.

Felix Alexa declara atunci că „Pelicanul este o piesă mult mai puțin realistă decât Domnișoara Julie, fiind caracterizată, cu precădere, de senzațiile vizuale și senzuale”. Strindberg are, în opinia regizorului, o viziune violentă asupra familiei și a omenirii, fapt care îi conferă actualitate chiar și în secolul XXI. Această violență este însă una poetică, personajele fiind în același timp odioase și sublime. Felix Alexa a precizat că a conceput spectacolul Pelicanul ca un fel de muzică a senzațiilor, a sentimentelor personajelor.

Regizorul a ținut să sublinieze că a avut norocul să lucreze cu o echipă de actori care-au avut curajul să riște, să intre în zona sinistră a piesei. A juca Strindberg – a precizat el – „e ca și cum ai dansa pe o muchie de cuțit, pe marginea prăpastiei, acolo unde în fiecare clipă poți să cazi.” Decorul este semnat de Carmencita Brojboiu și se dorește a fi un personaj înghețat, o instalație înțepenită, în contrast cu jocul intens al actorilor – un spațiu în care să pară că povestea se repetă la infinit.

La fel ca și în cazul ultimului spectacol la care am asistat la Naționalul clujean (este vorba de Mein Kampf pus în scenă de Alexandru Dabija), scenografia și distribuția au fost principalele atu-uri ale reprezentației din Sala studio, care, în ciuda acelei „muzici a senzațiilor” invocate de regizor, nu a fost chiar una de super-clasă. Am remarcat totuși jocul actrițelor Imola Kézdi și Éva Imre care au reușit două roluri destul de subtile, depășind limitele impuse de partitură – la fel ca și pe actorul Péter Árus, din unghiul personajului său părând că se desfășoară drama.

Leave a Reply