Pur și simplu Iov

i9

Există momente când intru în sala de spectacol, mă așez frumos la locul meu și îmi spun așa:

De data asta nu voi nota nimic. Îmi las carnețelul în geantă și mă bucur de teatru.

Apoi reflectoarele se aprind, murmurul spectatorilor se stinge încet, actorii își fac apariția pe scenă și povestea începe să prindă contur, culoare, consistență, emoție, iar eu nu pot rezista tentației de a-mi scoate caietul pentru a însemna niște idei (cam haotice) doar de dragul de a păstra aproape de mine un fragment din experiența pe care am trăit-o. Nu se întâmplă des, dar de data aceasta s-a întâmplat.

S-a întâmplat la Festivalul Internațional de Teatru Interferențe 2016, urmărind un spectacol al Schauspielhaus Bochum din Germania: „Iov” în regia Lisei Nielebock, după romanul omonim scris de Joseph Roth, adaptat scenic de Koen Tachelet, dramaturg fiind Kekke Schmidt.

Ne aflăm în interiorul unei cutii, dar tot ce deslușim constă în doi pereți netezi și o muchie. Astfel, decorul creat de Oliver Helf se remarcă prin simplitate, eficiență și forță de sugestie: familia Singer se zbate în mijlocul unor crize a căror focar este misterioasa boală a lui Menuchim (Jana Schulz), mezinul familiei. Mendel Singer (Michael Schutz), tatăl familiei, evreu credincios și sceptic în privința oricăror idei care contrazic preconcepțiile religioase, refuză să își lase fiul cel mic pe mâna doctorului (Klaus Weiss) care susține că l-ar putea vindeca, așteptând încordat miracolul divin. Își privește cu tulburare și neputință ceilalți copii care, într-un fel sau altul, încearcă să se dezrădăcineze migrând spre front, spre America, spre sexualitate, spre nebunie, spre moarte și se îndepărtează treptat de soția sa, Deborah (Irene Kugler), lângă care se simte prizonier.

i2 Menuchim rămâne singurul său fiu adevărat, dar el… el nu face nimic altceva decât să rostească „mama”, să se zvârcolească în spasmele bizare ale bolii care îl consumă și să împingă în peretele cutiei, încercând să evadeze. Dar ce e de făcut?

Ce e de făcut atunci când familia are ocazia să renunțe la Rusia pentru seducătorul miraj american? Cum rămâne cu Menuchim? El nu îi poate însoți. Aceasta este concluzia la care ajunge și Deborah după lungi frământări.

i6Semnificativ este faptul că, în aparență, nimeni nu poate părăsi  cutia.  Cei șapte actori rămân constant pe scenă cu toate că personajele pe care le interpretează sunt plecate la mii de kilometri depărtare sau chiar pe lumea cealaltă.

Acest aspect a fost discutat și în cadrul dialogului cu artiștii care a avut loc a doua zi după spectacol: motivul prezenței neîntrerupte a actorilor în spațiul scenic este faptul că familia Singer se aseamănă unei colivii din care nimeni nu poate evada. Ei sunt legați unii de alții – tocmai de aceea atunci când Mendel, Deborah și Mirjam îl urmează pe Schemarjah în America, Menuchin nu dispare, ci se metamorfozează într-o Statuie a Libertății care urmărește confuză și suspicioasă atât atitudinea ba sceptică, ba dornică de adaptare a lui Mendel, cât și lipsa de măsură a celorlalți, orbiți de posibilitățile unei țări idealizate. Menuchim așadar nu poate fi uitat, la fel cum nu poate fi uitat nici păcatul de a-l fi lăsat în urmă.

i5Povestea însă nu se încheie aici. O altă particularitate sunt pasajele narative care se ivesc pe parcursul spectacolului. Grație legăturii profunde stabilite între actori și sală, aceste inserții care ar fi putut reduce dinamismul scenic al spectacolului, devin adevărate vivisecții psihologice, dezvăluind discursul interior și intim al fiecărui personaj. De altfel, întreg spectacolul este guvernat de jocul curat, clar, direct, sincer și pătrunzător al actorilor.

Michael Schütz aduce la viață un Mendel teluric, dar în același timp fragil, cu o gestică brută și brutală, însă cu privirea tremurândă atunci când este pus față în față cu revelația divină sau cu propriul său copil neajutorat. Forța interpretării oglindește nu numai reacțiile impulsive ale acestuia, ci și tumultul interior care le generează. Astfel, scena în care tatăl familiei dezbinate este pe punctul de a renunța la Dumnezeu este înfățișată rotund, veridic și autentic.

i4Jana Schulz creează un personaj pe care-l simți asemenea unei adieri înghețate care străbate o peșteră. Limbajul corporal al acriței se caracterizează prin capacitatea de a reflecta amprentele bolii purtate de mezin: Menuchim pășește nesigur, își coordonează mișcările cu greutate, izbucnește în crize spontane și privește absent în jurul său ca și cum ar putea vedea ceva ce nouă ne este inaccesibil. Iar când acestă se vindecă, jocul Janei Schulz se evidențiază datorită naturaleței de care dă dovadă: Menuchim se arată în primă instanță obscur, doar pentru a deborda de lumină în final.

i3Deborah este interpretată de Irene Kugler care îi atribuie personajului atenția veșnic trează și tulburarea  mamei aflate la răscruce care își privește copiii dezintegrându-se puțin câte puțin. Structura interioară a personajului pare să se modifice însă atunci când Deborah ajunge în uimitoarea America.

Actrița reușește să surprindă de această dată superficialitatea și entuziasmul omului care se vede liber într-un tărâm în care totul e posibil. Și totuși Menuchim nu poate fi uitat, prin urmare nu întârzie să apară usturătoarele remușcări.

i1Daniel Avdic întruchipează atât fratele loial propriilor concepții și impulsuri tinerești care se oferă cu mândrie să meargă în război, cât și figurile masculine senzuale care apar în viața lui Mirjam.

Performanța actorului constă în vigoarea și încrederea pe care le oferă personajelor interpretate.

i7De cealaltă parte a balanței se află Schemarjah jucat de Florian Lange, fratele care pare a fi mai degrabă o miniatură a tatălui său, declarându-se purtător al valorilor tradiționale pentru ca ulterior, dezertând, să se predea în totalitate visului american.

Xenia Snagowski creează o Mirjam aflată mai degrabă într-o entuziastă explorare sexuală decât într-un abandon conștient în fața desfrâului, fiind însă cuprinsă la final de nebunie. Totuși, mimica actriței trădează înclinația personajului spre perfidie, ceea ce oferă o nuanță tragică acestui destin.

i8Klauss Weiss interpretează în acest spectacol cinci roluri: este doctorul, Kapturak, țăranul, psihiatrul și Menkes, observând pe tot parcursul reprezentației asemenea unui înțelept tăcut. Prestațiile celor șapte actori sunt susținute de costumele credibile și sugestive create de Ute Lindenberg care oglindesc atât personalitățile personajelor cât și contextul social în care se află. E imposibil să confuzi palida îmbrăcăminte pe care o poartă în trista Rusie cu sofisticatele accesorii de ultimă modă care apar odată cu traversarea oceanului. Un alt personaj semnificativ al spectacolului este însăși muzica. Focul și muzica îl eliberează pe Menuchim din ghearele bolii.

i10Intuim încă din primele momente impactul pe care îl va avea asupra semnificației spectacolului datorită scenelor în care Mendel „aude” o melodie misterioasă pe care nu o poate identifica: aude muzica semnată de Thomas Osterhoff. Poate fi iubire, poate fi speranță, poate fi libertate. Până în final, dimensiunea sonoră a spectacolului rămâne ancorată într-o poezie ambiguă. Dar Menuchim, departe de toți, de toată presiunea pe care așteptările familiei o exercita asupra lui (așa cum s-a discutat și în cadrul dialogurilor), se vindecă prin muzică, iar peretele pe care l-a împins de-a lungul întregului spectacol se deschide în sfârșit descoperind acea melodie interioară a cărui dirijor este chiar el și lumina (Andreas Bartsch) adevărului care se strecoară prin golul negru din spatele zidului. Este un moment deosebit, cu o încărcătură simbolică emoționantă, o clipă a revelațiilor și liniștii.

Și ca să închei tot cu o notă personală (păstrăm circularitatea, nu?), țin să precizez faptul că Iov face parte din categoria spectacolelor care îți rămân alături pentru o vreme cu toate că teatrul s-a camuflat deja undeva în noaptea orașului și micile datorii cotidiene încep să se strecoare iar în jurul tău. Pur și simplu te face să te simți mai puțin… străin.

Leave a Reply