Răspundere limitată?

s1

Când drama de la Teatru dă pe-afară și nu-ți vine să te mai duci pe-acolo o vreme, în Cluj chiar ai de unde-alege. Așa am ajuns aseară (error 404. reality not match) la premiera S.ocietății cu R.ăspundere L.imitată, un spectacol organizat de Colectiv A la Fabrica de pensule, adică în zona teatrului independent.

Răspunderea asta, aparent limitată, i-a unei societăți care nu trebuie musai să fie comercială, deși denumirea super-uzitată și prescurtată S.R.L. acolo pare să trimită. Adică din start (denumire, posibile interpretări) un spectacol cu multe ambiguități, pe care le exploatează inteligent de la început până la sfârșit.

Acuma, cu începutul – asta e o întreagă poveste pe care-mi permit s-o devoalez un pic mai jos:

Aparent un puzzle de combinații pe care tot trebuie să le faci, fie că vrei să te implici și să interacționezi sau doar să asiști amuzat, undeva la marginea societății. Descompuse de Florin Caracala în relatări și perspective diferite, de către dramaturgi diferiți (Alexa Băcanu / Alexandra Chițu / Ana Cucu Popescu / Petro Ionescu) pentru a accentua diferențele, toate aceste variante narative te scot la un moment dat înafara spectacolului ridicându-te așa, puțin câte puțin, scenă cu scenă, din scaunul comod al propriilor alegeri.

s3Până te dumirești de jocul ăsta, apar momentele critice ale reprezentației și te-aduc înapoi acolo, intrigat de pretextele cusute cu ață albă de dramaturgi (de care fac haz și ei/ele cu actori/actrițe cu tot), oricum mai angajat – și cu atât mai curios până unde poate fi împinsă tărășenia, tot conflictul și criza asta, și ce se-ntâmplă odată ajunși la momentul zero al responsabilității? Să fie alegerile doar individuale și responsabilitățile colective, sau viceversa (că uite, sunt multe alte alegeri colective, nu doar cele… o dată la 4-5 ani)?

s2Dacă tot am pomenit (doar) începutul, ca să nu spoilăresc, mai spun doar că am remarcat și finalul, cu efectele de lumini ale lui Attila Almási care umflă umbrele, și faptul că joaca asta de-a realitatea o vezi mai rar în zona teatrului de stat sau de masă. Poate pentru că dincolo, chiar și mici variații (o scenografie ceva mai specială, ori minore intervenții pe text) de la spectacolul clasic pot fi acceptate drept „aport artistic semnificativ” în vreme ce o vizită la Fabrica de Pensule – indiferent că agreezi sau genul ăsta de discurs trans-media (ori că te aștepți sau nu la un reportaj reprodus într-un documentar) în cadrul unui spectacol de teatru – este o gură de aer proaspăt în plină prăbușire (sau propășire) urbanistică.

Ieșind de-acolo, de la fosta Fabrică de pensule, nu poți să nu te minunezi cât de bizar arată clădirile dimprejur (halele Farmec, renovate) și un pic mai încolo, ce-a fost și ce-a ajuns fosta platformă a fabricii de dulciuri Feleacul, în vreme ce undeva, în Sala Studio, oamenii își strâng decorurile și se pregătesc de următoarea reprezentație, sperând într-o (viitoare) alegere mai reușită a spectatorilor – o variantă pe care n-au jucat-o încă, pentru că până la urmă trebuie încercate toate variantele spectacolului.

Leave a Reply