Repetabila culpă a îndreptăţitului

d2

Surprinzătoare formă a dat László Bocsárdi unei piese, George Dandin – sau soţul păcălit, menită a fi jucată mai degrabă în registrul comediei bufe, la rigoare cu trăsături moralizatoare. Că a adus-o în contemporaneitate, nu ar fi inedit. Datarea acţiunii este vizibilă la propriu de la bun început, prin uriaşul perete de fund al scenei, reprezentând cunoscuta inscripţie de pe fiecare şantier.

d0George Dandin apare astfel a fi un om cu un potenţial economic suficient de ridicat spre a investi într-o construcţie care nu e de neglijat. El însuşi întruchipat cu adecvată măiestrie de către Constantin Cotimanis, e îmbrăcat într-un stil recognoscibil pentru clasa socială născută în anii ’90, cu o rată ridicată a acumulării de capital şi de bunuri. Având, totuşi, o anume reţinere în a afişa opulenţă, pe de-o parte din limitarea evidentă a resurselor, pe de alta dintr-o remanenţă a unui comportament de simplitate.

Scenele de început pot amăgi puţin spectatorul care crede în miză uşor desuetă, vulnerabilă, a unei satire minore. Pe măsură ce spectacolul avansează, devine tot mai limpede abordarea profundă, focalizarea pe discursuri consistente din societatea contemporană. Un suport excelent pentru acest demers regizoral îl constituie textul asigurat de traducerea doamnei Alice Georgescu, un text rupt din cotidian şi care alimentează în principal cele două personaje care-şi exhibă, mai mult sau mai puţin, dramele. Accentul cade pe confruntarea de durată dintre cei doi soţi, Angelique şi George, punctul de plecare fiind cochetarea ei cu tânărul gentilom, interpretat de Cătălin Miculeasa.

Angelique este, în propunerea Tatianei Serghi, mai mult decât îi spune numele: o tânără femeie care-şi analizează statutul şi îşi formulează cerinţele şi drepturile. Se iese din schema clasică a soţiei tinere şi frumoase care are ar suferi de pe urma unui soţ ursuz şi dizgraţios. Desigur că există factorul cauzal, căsătoria impusă de acordul părinţilor cu Dandin, un acord mai degrabă financiar şi de care au beneficiat ambele părţi, Angelique fiind în fapt principala victimă. De aici plecând, ea îşi formulează pledoaria pentru emanciparea femeii, pentru acceptarea libertăţii de alegere.

Discursul capătă certe valenţe de feminism iar Tatiana Serghi este perfectă în atitudinea bătăioasă cu care-şi afirmă crezul. Jocul comic vizavi de asperităţile căsniciei cu Dandin este estompat, cochetăria cu Clitandre este gestionată mai degrabă ca o terapie, energia fiind dirijată cu precădere discursului de emancipare. Dar, cum se spune, tot ca să nu fie bine până la capăt, taman că personajul îşi erodează credibilitatea şi îşi diminuează capitalul de simpatie pentru că nobila intenţie a dobândirii unor drepturi fireşti este subminată de miza punctuală. Dreptul pe care-l cere nu-l canalizează pentru o libertate în statut ci pentru un capriciu. Se plânge pentru  nu fi avut opţiune la căsătorie, dar nu militează pentru a ieşi din această constrângere. Cererile ei capătă astfel nuanţe de cinism.

d1Şi tot ca să nu fie bine până la capăt, nici George Dandin nu-şi valorifică, la rândul său, capitalul de simpatie pe care-l acumulează, chiar pornind cu handicapul lipsei de rafinament. Exact în momentul în care apare cel mai limpede în postura de victimă a tinerei sale soţii, în clipa în care pare a-i fi fost recunoscută îndreptăţirea jalbei sale, refuză să ierte. Cecitatea, amplificată, probabil, de adierea victoriei, îl face să nu accepte cererea de iertare din partea soţiei. Şi asta îl pierde. Toată dreptatea de care ar fi trebuit să beneficieze se risipeşte prin refuzul iertării, atâta vreme cât resursele-i de isteţime îi sunt limitate şi Angelique aplică dictonul „à la guerre comme à la guerre”.

Există, desigur, dilema credibilităţii soţiei atunci când cere iertare. A crede în sinceritatea declaraţiei ei înseamnă naivitate sau putere de a discerne adevărul? Felul în care alegem un răspuns la această întrebare cred că este definitoriu pentru fiecare dintre noi. Eu mizez pe varianta de a o crede, de a  ierta şi de a negocia o soluţie.

Dandin a mizat numai pe sentimentul crescut din propria lui suferinţă în raport cu Angelique. Refuzul iertării capătă accente ofensive şi se simte a nu fi un semn bun. Orgoliul întunecă minţile şi se pierde simţul realităţii, al măsurii propriilor resurse. De aici finalul iminent, trist, dar cu o tuşă de umor: Molière îşi pune eroul să declare că nu-i mai rămâne decât să se arunce în apă, precizând chiar: „cu capul înainte!”

László Bocsárdi apelează la mica betonieră prezentă de la bun început pe scenă: Cotimanis prepară reţeta de beton, cu gesturi precise, de om priceput, iar când apasă butonul de pornire, rotirea scâşnitoare este aidoma malaxorului din societate, ce macină o seamă de întâmplări şi poveşti într-o lume care vede, judecă şi o ia mereu de la capăt. Spectacolul surprinde şi printr-o inedită direcţionare a unor replici. Deşi sunt adresate, prin text, unui personaj, ele sunt rostite cu privirea îndreptată spre un altul, fiind la fel de valabile. Sensul mesajului capătă valenţe noi şi potenţează înţelesurile. În cheie comică, avem chiar gestul a trei personaje care indică simultan cine este vizat de mesaj.

Cum este şi firesc, Angelique şi George Dandin au discursurile cele mai consistente. Tatiana Serghi perorează cu vivacitate pe tema ei favorită şi, totodată, apelează la arsenalul ei de seducţie. Pur şi simplu fascinează prin ochii mari şi zâmbetul larg cu care punctează scenele. Zâmbetul este un contrapunct necesar la gravitatea discursului şi rămâne, cumva, departe de strălucirea de, să spunem, Colombină. Dansează şi are dinamism în scenele cu fiecare partener. Domină secvenţa de la momentul cererii de iertare. Este cumva independentă, principala relaţie fiind cu camerista Claudine. Aceasta, în interpretarea actriţei Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, Kató Emöke, impune ritmul piesei, unul mai aproape de matricea commediei dell’arte.

Pe de-o parte este jocul în cheie comică, bine dirijat spre fiecare partener, adaptat după caz, iar pe de alta este cuceritoarea interpretare a unei arii (fie Donna Elvira, din Don Giovanni).  Ea face un cuplu atractiv cu omologul ei Lubin, valet al lui Clitandre. Pe de-o parte replicile îi asociază, pe de alta distribuirea lui Emanuel Bighe, la debut, unul dintre cele mai spumoase, aduce în faţa publicului o savuroasă pereche. Kató Emöke conduce ‘dansul’ lor, astfel încât se obţin efecte comice şi, totodată, transmite învăţăminte actoriceşti prin chiar felul de a juca. Emanuel Bighe reuşeşte să-şi pondereze unele gesturi stridente şi chiar să pună o amprentă personală, în registru comic, în rolul său.

Clitandre faţă de Lubin este un Don Quijote mai nervos faţă de un Sancho Panza cu aspiraţii romantice. Cătălin Miculeasa a intrat în forţă în lumea teatrului, anul 2016 aducându-i acum al doilea rol de amploare după cel din Exploziv, în regia lui Andrei Măjeri. Are acum şansa de a se mişca sub bagheta unuia dintre regizorii de anvergură din România şi de a da replica unui actor cu greutate. Dacă la început îngroaşă puţin, forţând comicul, mai apoi trece la registrul dramatic, în scena de noapte cu Angelique îşi exprimă dragostea cu seriozitate şi aminteşte, într-un fel, de Romeo.

Cuplul părinţilor, asigurat de actori cu prestanţă, Gabriela Baciu şi Mihai Dinvale, apare puţin contradictoriu. Pe de-o parte sunt aristocraţi, chiar dacă retraşi la ţară, pe de alta comportamentul lor este al unor mai degrabă recent ajunşi la un asemenea nivel. Se creează o anume confuzie, la început, tocmai pentru că nu transpare acea diferenţă de maniere pe care chiar aceste personaje o clamează. În echilibrul distribuţiei sunt actori care se impun şi printr-un gest discret, dintr-o privire sau o mână în şold.

Foarte inspirat este grupul celor patru tineri actori întruchipând muncitorii de pe şantier. Bine sincronizaţi, cu elemente personale, Alin Păiuş, Gogu Preda, Alexandru Nuţă şi Adrian Loghin punctează deschiderea şi câteva momente din spectacol, cu muzica originală a lui Csaba Boros. Iar punctul culminant al lor este dat de scena de noapte când, pe de-o parte, apar cu câte o mască horror, şi, pe de altă parte, se mişcă nevăzut, la adăpostul întunericului deplin, apărând surprinzător ici şi colo. De altfel scena de noapte din spectacol trimite, mai mult sau mai puţin voit, la un loc cu alte elemente: la Noaptea furtunoasă a lui Caragiale.

Constantin Cotimanis este în scenă mai tot timpul şi trage după sine întregul spectacol. Cred că afişul ar fi trebuit să-i păstreze chipul. Ar fi câştigat în atractivitate, ar fi fost personalizat şi nu cu o trimitere spre Crăciun. Cotimanis câştigă publicul de la prima replică. Deşi pleacă dintr-o postură, sugerată, de îmbogăţit rapid, în anii de tranziţie, prin tonul cald, temperat până la şoaptă, îşi duce replicile către omul obişnuit. Care poate râde când în explicaţiile de început ale lui George Dandin evidenţiază ipoteza căsătoriei cu o fată de nivelul său social, caz în care totul se rezolva mai simplu, mai puţin manierat dar mai cu nădejde şi mai eliberat de angoase.

Cu tăceri destul de lungi, cu multe replici la marginea scenei, cu priviri scrutând publicul, dar mai ales cu acel „Turbez!” rostit uşor, pe gestul unei enervări stăpânite, Cotimanis este eroul sălii. Costumul său este de culoare gri, desigur strălucitor, în trendul falsei mode a pretinsei eleganţe a celor care vor să afişeze un nivel presupus de bogăţie. Dar, totuşi, gri. Simplu. Este codul pentru ceea arată a fi el.

Toate celelalte costume sunt exuberante, pline de culori (o altă notă aparte o are Clitandre, unde avem o singură culoare, dominantă, dar şi o bogăţie de accesorii si detalii), o încântare estetică. Zsuzsanna Kiss a creat costume frumoase, cu o notă de eleganţă şi, desigur, cu o nuanţă de comic, pentru socrii lui Dandin, dar a imaginat şi pentru Claudine şi pentru Angelique culori vii, ca o marcă a aspiraţiei de independenţă.

Decorul lui Jószef Bartha şi costumele sunt un alt pilon de mare impact pentru spectacol. Estetic este pe deplin savuros. Se poate discuta cu interes pe un sens ori altul, pe o soluţie sau alta, aşa cum se întâmplă doar cu marile spectacole. E meritul directorului Nicolae Poghirc de a fi asamblat resurse diferite, de calibru, oferind un spectacol foarte bun, într-o ascendenţă începută la un remarcabil Şase personaje în căutarea unui autor, în regia lui Ştefan Iordănescu.

Text apărut în revista SpectActor, nr. 32 (2016/2). Foto: Florin Chirea

Leave a Reply