Rolurile au fost copiii mei!

catrinel

O seară frumoasă şi caldă de mai. Un spectacol încununat de aplauze îndelungi. Strălucirea ochilor pătrunzători şi albaştri ai actriţei, în spatele cărora se ascunde o viaţă plină de împliniri. Acestea au fost ingredientele discuţiei mele cu una dintre marile doamne ale teatrului românesc – actriţa Catrinel Dumitrescu. Cufundată în canapeaua de catifea, privind parcă cu nostalgie spre trecutul său, mi-a povestit despre teatru.

Când v-aţi decis să vă îndreptaţi spre actorie?

Am fost hotărâtă să devin actriţă încă din burta mamei pentru că mama era actriţă şi a jucat cu mine până în şapte luni la Teatrul din Brăila, dar asta nu este o regulă generală. Am fost la un cerc de teatru din oraş şi acolo m-au văzut doi profesori, doi actori tineri care conduceau acest cerc. Am avut mare,mare noroc că la Teatrul din Brăila a venit marele regizor Alexandru Tocilescu, care urma să pună în scenă un basm şi avea nevoie de o fată de 16 ani pentru rolul protagonistei. Cei doi actori – Mircea Creţu şi Anca Alexandra Creţu – m-au recomandat şi am avut şansa ca în clasa a zecea să urc pe scenă alături de actori profesionişti, cu muzica de excepţie a lui Nicu Alifantis live. Atunci am avut certitudinea că pot să fac meseria asta. În acestă breaslă nu este suficient să vrei, important este să realizezi că poţi. Această meserie ori o faci foarte bine, ori n-o faci. Asta mi-a dat imboldul să dau peste doi ani la Institutul de Teatru,unde am intrat din prima şi să merg mai departe.

Credeţi că dacă nu v-aţi fi întâlnit cu acel cerc de teatru, parcursul dumneavoastră ar fi fost diferit?

Nu cred. Cred că ce ţi-e scris de Dumnezeu în Cartea Lui, se va întâmpla!

Unde v-aţi simţit cel mai bine, pe o scenă de teatru, într-un film sau în studiourile de televiziune?

Pe o scenă de teatru!

Care este rolul din teatru pe care l-aţi simţit cel mai aproape de suflet?

Toate îmi sunt foarte dragi. N-aş putea face nici o diferenţă. E ca şi cum aş avea mulţi copii şi ar trebui să aleg pe care îl iubesc cel mai mult. De toate sunt ataşată, cu atât mai mult cu cât eu n-am cerut niciodată un rol. Toate mi-au fost date şi acestea au fost dovezi de încredere şi responsabilitate, le-am considerat nişte daruri, mai ales pe cele din ultima vreme…

V-aţi numărat printre profesorii care au format viitoarele generaţii de actori. Cum vedeţi viitorul teatrului?

Am lucrat 16 ani la Universitatea Hyperion, dar de  zece ani nu mai lucrez. Eu sunt optimistă! Aţi văzut şi în seara aceasta. Actorii sunt foarte tineri şi foarte buni. Contează câte şanse vor avea, câtă dorinţă de a merge mai departe. Lumea s-a schimbat, nu mai este cea în care m-am format eu, dar cred că teatrul va exista şi în continuare.

În această seară aţi interpretat rolul doamnei Baker din spectacolul „Fluturii sunt liberi” de Leonard Gersche. Cum a-ţi construit acest rol? Vă regăsiţi în el?

Desigur. Este o colaborare pe care o fac cu Teatrul Excelsior. M-am bucurat foarte tare când Erwin ( n.red. Erwin Şimşensohn, regizorul spectacolului) mi-a propus acest rol. L-am făcut destul de repede pentru că ei deja începuseră repetiţiile şi am avut puţin timp de pregătire. Dar, da! Sigur că mă regăsesc în acest rol. Deşi eu nu am copii, din păcate. Pe studenţi i-am considerat mereu copiii mei. Şi rolurile. Am construit rolul  mai mult cu sufletul şi cu mult umor, personajul fiind, altfel, destul de previzibil.

Cât de importanţi sunt partenerii de joc?

Foarte importanţi! Este o meserie pe care nu poţi să o faci singur. Sunt nişte copii excepţionali şi îmi sunt foarte dragi!

Aţi colaborat cu generaţia de tineri regizori. Consideraţi că ei lucrează diferit?

Toţi regizorii tineri cu care am lucrat mi s-au părut foarte responsabili şi asumaţi. Cu regizorul spectacolului „Fluturii sunt liberi” s-a întâmplat o poveste foarte frumoasă. El face parte din categoria regizorilor care nu se scot în evidenţă pe ei. Importantă este povestea, relaţiile actorilor şi tot ce ţine de spectacol. Cred că aşa ajungi la sufletul spectatorului şi asta este cel mai  important.

Cum regăsiţi publicul buzoian?

Minunat. Am colaborat cu Teatrul din Buzău încă de pe vremea lui Paul Ioachim şi am jucat multe spectacole aici alături de soţul meu (nota red: actorul Emil Hossu). Una dintre clasele noastre de studenţi şi-a dat licenţa aici cu spectacolul „Omul de noroi” de Paul Ioachim, pe care l-au jucat o stagiune întreagă. Am avut emoţii venind la Festivalul de la Buzău după atâţia ani. Este un teatru renovat, frumos, iar publicul e minunat.

Ce sentiment trăiţi în momentul când cade cortina?

Depinde cât de bun a fost spectacolul. Dacă a fost un spectacol bun şi oamenii au plecat altfel faţă de cum au venit e un lucru excepţional!

Leave a Reply