Rosmersholm – un teritoriu controversat

17311178_1348331205246979_8956341002788140324_o

Montarea piesei Rosmersholm de Henrik Ibsen la Teatrul Maghiar de Stat Cluj în regia lui Andriy Zholdak constituie un adevărat eveniment din mai multe puncte de vedere. În primul rând se distinge colaborarea cu un regizor de talie internațională, o personalitate controversată a lumii teatrale. De asemenea, în data de 29 martie 2017, cu ocazia celei de-a doua reprezentații în regim de premieră a spectacolului, criticul George Banu susține o prelegere intitulată „Rosmersholm de Ibsen în regia lui Aureliu Manea – piatră de hotar a teatrului românesc”.

Nu în ultimul rând, trebuie luat în considerare incidentul care a avut loc vineri, 24 martie, în pauza reprezentației aceluiași spectacol: sursele (pe care le puteți accesa aici, aici, și aici) afirmă că regizorul ar fi agresat-o pe actrița Éva Imre, nemulțumit de prestația acesteia. În cazul în care avem de-a face cu un fapt real, comportamentul regizorului este inadmisibil, cu atât mai mult cu cât teatrul este o artă cu, prin, despre și pentru oameni. Acestea fiind spuse, în rândurile următoare veți regăsi cronica pe care am redactat-o în urma vizionării reprezentației de vineri.

Complex – ritmic – puternic – solicitant

17359477_1348330995247000_7713406781386755676_o…astfel s-ar putea cuprinde în puține cuvinte impresia de ansamblu a spectacolului, o construcţie de respirație amplă care provoacă publicul să-și părăsească zona de confort. Regizorului ucrainean (stabilit în Berlin) Andriy Zholdak, este o voce europeană care evadează din convențional.

Zholdak a fost directorul teatrului din Harkov unde a regizat cinci spectacole jucate în peste 30 de state din Europa. De asemenea, a montat piese în teatre de prestigiu din Germania, Rusia, România, Finlanda, Suedia și Elveția, dezvoltând o teorie a teatrului – „Artistul Universal” și „Teatrul Cuantic al viitorului” pe care a prezentat-o în numeroase țări prin conferințe sau worshop-uri și a fost recompensat cu premii internaționale – inclusiv premiul UNESCO pentru contribuția adusă artei teatrale.

De la text la scenă

Rosmersholm este o poveste concentrată în jurul conflictului dintre o femeie – care, dorindu-se adepta noului spirit reformist al epocii, se îndrăgostește de un ideal tulburător, realizabil doar prin crimă – și lumea Rosmerilor, un univers închis, prăfuit și sinistru al legii morale. Această ciocnire este plasată sub cupola iubirii vinovate, care târăște în urma ei umbrele celor morți și nedreptățiți.

Piesa lui Henrik Ibsen (autor dramatic norvegian care a trăit între anii 1828 – 1906, exponent al dramei de idei, al unui naturalism bogat în simboluri, cu o influență profundă și incontestabilă asupra autorilor care i-au urmat) este supusă unor transformări notabile, rezultat al adaptării textului de către Andriy Zholdak, asistat de dramaturgul Ioana Mălău. În versiunea lor, sunt adăugate contrapuncte comice, iar Beate, fosta soţie, apare ca personaj şi își cere drepturile, devenind fantoma trecutului profund legat de prezent. Accentul cade astfel pe tragedia integrării. Spiritualitatea absorbită de întregul spaţiu este creionată în mod clar, pe când contextul social-politic este înfăţişat schematic, eliminându-se cele două personaje reprezentative pentru acest conflict. Structura antitetică a întregului spectacol este bazată pe momente de maximă tensiune, urmate de tăceri meditative, prin care se explorează relaţiile nespuse dintre personaje. Toate acestea sunt ingrediente determinante pentru a împinge întreaga acțiune în sfera psihologicului adânc, a inconștientului care generează erupții.

Spațiu viu

Vulcanismul spectacolului este oglindit și în exploatarea fascinantă a spațiului scenic, îmbogățit cu simboluri sugestive și modelat continuu de actori. Scenografia creată de Daniel și Andriy Zholdak se remarcă prin decorul cuprinzător, întregul conac Rosmersholm fiind adus parcă în fața ochilor spectatorilor tocmai datorită forței de sugestie: culoarele, ușile, ferestrele se adaugă încăperilor esențiale (sala de mese, capela, holul) redând uluitoarele dimensiuni ale acestei lumi. Dincolo de ceea ce vedem pare că se ascunde un labirint atemporal.  Proiecția care întâmpină sosirea Rebekkăi la Rosmersholm are un substrat simbolic subtil și elegant: o femeie așezată pe iarbă, într-o pădure. Semnificativ este faptul că, prin gesturi sacadate, grăbite, care conțin o tensiune emoționantă, Rebekka (Éva Imre) încearcă să imite postura acestei figuri pe care vrea cu disperare să o înlocuiască. Tragica incapacitate de a se substitui originalului și de a se încadra în acest nou spațiu urmărește întreaga evoluție a femeii. O scenă deosebită este cea a mărturisirilor înregistrate, prin care Rebekka încearcă disperată să-l facă pe Rosmer să înțeleagă: „Am vrut ca ori eu, ori Beate să pășească cu tine spre libertate”. Ea aduce, astfel, în fața camerei însuși spiritul moartei: „Am vrut să-mi pun capăt zilelor ca să-i redau libertatea!” – ca și cum ar fi de datoria ei să marcheze această dramă profund umană pentru posteritate.

Simbolul florilor este semnătura celei care domnește acum în casă, coroanele-pecete fiind aduse la rampă într-unul dintre momentele seducției. Cina e văzută ca reuniune și loc de mărturisire – generator al unui conflict concretizat nu doar în jocul deosebit de intens al actorilor, ci și în efectele în plan fizic: mâncarea și băutura sunt împrăștiate, fața de masă este aruncată împreună cu tot ce avea pe ea, iar masa este, în final răsturnată – la fel ca prietenia dintre Kroll (Miklós Bács) și Rosmer (Balázs Bodolai).

Impresionează  scena în care înțelegem în sfârșit motivul pentru care ușa intrării este atât de puternic deteriorată: spiritul Beatei (Sigmond Rita) vrea să intre, dar nu i se deschide așa că o lovește disperat iar și iar cu un ciocan… De aceeași ușă Kroll sparge rând pe rând cănile, moment tulburător mai ales datorită semnificației care i se atribuie: „Tu ești ușa aceea, de capul tău se sparg cănile!”, îi spune acesta Rebekkăi. O altă ușă însă servește drept paletă pe care este „înfățișată” cu cretă, teoria nașterii  femeii care a schimbat viața lui Rosmer.

Fereastra, pe de altă parte, este escaladată în repetate rânduri, devenind un adevărat portal spre lumea cealaltă, fie ea exteriorul acestui univers închis, sau un tărâm al morții. Capela, acest loc sacru și sinistru, însemnat cu tradiția atâtor generații, va deveni un spațiu de-a dreptul gol în partea a doua a spectacolului când „vechiul Rosmer” este acoperit cu o folie de nailon. Totuși, momentul care subliniază cel mai limpede faptul că decorul este nu doar exploatat la capacitate maximă, ci chiar transformat în personaj, este prăbușirea tavanului, răspunsul conacului, ca loc primordial, la destrămarea definitivă a Rosmerilor.

Vedem, auzim…

Acest dinamism impus de continua modelare a spațiului și de mișcarea scenică antrenantă este susținut de alte două elemente vitale pentru crearea atmosferei: lumina (Andriy Zholdak), respectiv dimensiunea sonoră a spectacolului (Vladimir Klykov). Lumea Rosmersholmului este dominată de umbre, de mister, de pierdere, aspect înzestrat cu o subtilă aură poetică

Vântul, ciripitul păsărilor, trenul și mai ales cascada, care amintește neîntrerupt de nelegiuirea săvârșită, însoțesc o mare parte a spectacolului inducând starea de frământare dominantă în această lume. Muzica de Bach răsunând puternic, este semnătura moartei, pe care îndrăgostiții încearcă din răsputeri să o acopere comunicând la volum maxim ; dar trecutul nu poate fi acoperit.

Un alt aspect deosebit al dimensiunii sonore este impresia de ecou oferită prin faptul că în anumite intervale de timp, fiecare pas, gest, interacțiune cu recuzita se aude puternic, straniu, ca în acele momente în care încordarea e atât de mare încât atenția ne este profund exacerbată, înregistrând fiecare detaliu. Suntem aduși, așadar, foarte, foarte aproape de interioritatea personajelor.

Actorii – un tur de forță

17388815_1348331298580303_2654024494441444517_o

Interpretarea lui Andriy Zholdak în ceea ce privește piesa lui Ibsen este îndrăzneață, provocatoare, fapt care a solicitat din partea actorilor un adevărat tur de forță. Balázs Bodolai (Johannes Rosmer), Éva Imre (Rebekka West), Rita Sigmond (Beate), Miklós Bács (Kroll) și Gizella Kicsid (Madam Helseth) au dat dovadă de o energie neobosită, menținând ritmul acestui spectacol dificil până la final.

Éva Imre crează o Rebekka senzuală, impunătoare, vioaie, vinovată și totuși hotărâtă, a cărei plasticitate corporală se concretizează în mișcări tensionale, ritmice, apăsate. Se adaugă flexibilitatea atitudinilor, o capacitate esențială pentru conturarea unui astfel de rol. Balázs Bodolai se remarcă prin concentrarea care îi permite să ofere personajului o receptivitate naivă, o alură de om influențabil, combinând moliciunea înduioșătoare cu exploziile de nervozitate, indicii evidente pentru deslușirea unei puternice sensibilităţi.

Miklos Bacs, în rolul lui Kroll, se distinge prin naturalețe, cursivitate și o forță de convingere surprinzătoare exploatate atât în cazul conflictelor intense, cât și în momentele comice, senzația creată fiind aceea de metamorfoză mereu proaspătă. Rita Sigmund este spiritul Beatei, un amestec emoționant de durere înnăbușită, dezorientare, încordare, iar pe alocuri chiar ironie critică. Nu în ultimul rând, interpretarea Gizellei Kicsid în rolul doamnei Helseth constituie un pilon solid, actrița aducând în scenă un martor incontestabil a tot ceea ce înseamnă Rosmersholm, un martor sobru, dar care de multe ori este chiar generator de comic.

mic.

Și totuși…

Cu toate că echipa de actori este bine consolidată și face față provocărilor aduse de cele aproape patru ore de spectacol, se resimt anumite excese – izvorâte, cel mai probabil, din conceptul regizoral. Faptul că în majoritatea scenelor de intensitate caracterizate prin erupții energetice actorii comunică strigând, răstindu-se, eliberând fiecare încordare a personajului, este pe de o parte benefic (dat fiind că se crează o imagine fidelă asupra crizei înfățișate), dar pe de altă parte, mai ales spre finalul spectacolului, această expunere devine extenuantă, dând naștere monotoniei.

Această carență îngreunează în mod nenecesar înțelegerea spectacolului ( mai ales dacă privitorul nu cunoaște piesa lui Ibsen) și nu permite ca personajele să fie redate în complexitatea care le caracterizează, sensibilitatea și vulnerabilitatea fiind exprimate limitat în anumite cazuri, tocmai datorită acestei lipse de variație. De asemenea, există pe parcursul spectacolului numeroase scene-simbol care îmbogățesc pe alocuri, prin forța lor de sugestie. Totuși, prin repetarea prea stăruitoare a unora dintre ele, se pierde intensitatea, aceeași intensitate care, în primă instanță, creionează expresiv obsesia.

Rosmerholm-ul regizat de Andriy Zholdak, este, așadar, un spectacol greu de digerat deoarece solicită spectatorului o atenție deosebită, răbdare, deschidere și capacitatea de a profita la maxim de „scenele tăcute” pentru a realiza conexiunile și interpretările necesare – dar în fine, avem de-a face cu un teritoriu al explorării.

Distribuție:

Johannes Rosmer – Balázs Bodolai

Rebekka West – Éva Imre

Beate – Rita Sigmund

Kroll – Miklós Bács

Madam Helseth – Gizella Kicsid

 

Regie: Andriy Zholdak

Adaptare text: Andriy Zholdak

Scenografie: Andriy Zholdak, Daniel Zholdak

Costume: Daniel Zholdak

Light design: Andriy Zholdak

Muzică și sound design: Vladimir Klykov

Asistență text și dramaturgie: Ioana Mălău

Asistenți regie: Vajna Noémi, Kovács Kinga

Asistent scenografie (realizare decor): Tenkei Tibor

Asistent costume și recuzită: Lörincz Ilona

Regie tehnică: Ágota Tatár

 

Pentru a accesa sursa fotografiilor, click aici.

Leave a Reply