STUDENŢIE LA TEATRU – Denisse Moise: “think big”, despre “ţais.” şi nu numai

denisse12

Cluj+dimineaţă de duminică + geamantan galben, uriaş + o Denisse Moise pregătită să zboare spre Bucureşti + cafea&ceai + curiozitate +recorder + întrebări + iubire de teatru = interviu despre “ţais.”, facultate, cearcăne, teatru social-politic, spectacol-durere-de-măsea, educaţie prin teatru, mişcarea plăcilor tectonice, “de ce m-am făcut actriţă”, responsabilitatea faţă de propriile alegeri, onorarii, planuri, idei, visuri. Pe scurt… despre un om care îşi deschide porţi cu fascinaţie, luciditate şi căldură.

 

Povesteşte-mi puţin despre ţais, despre trupa voastră.

denisse1Practic, suntem generaţia 2017: 13 dintre cei 15 absolvenți ai Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Am vrut să rămânem împreună dintotdeauna. Au tot fost discuţii de-a lungul facultăţii despre cât de frumos ar fi să rămânem împreună, dar nu se concretiza forma în care să o facem. Toată lumea ne spunea că e imposibil, că mulți au încercat să facă chestia asta şi nu au putut. Ştiind, spre sfârşitul anului 3, că mai avem festivaluri la care să participăm și după ce vom termina, discuţiile despre a fi o trupă au început să se înteţească. Am zis, ca prim pas, să păstrăm spectacolele din facultate şi să le trecem sub egida unei trupe așa că ne-am făcut o asociaţie. Am auzit că o să fie multă bătaie de cap cu birocraţiile… partea administrativă cică e horror, dar aşa putem să aplicăm şi la proiecte, la finanţări, la AFCN-uri. E şi un mod de a ne ţine împreună. Nu ştim încă exact ce o să fie…  Ce ne uneşte cel mai tare sunt cei trei ani petrecuţi împreună, în care am crescut concomitent. Ne ştim fiecare chichiță, fiecare avantaj, fiecare dezavantaj, fiecare calitate. Adică… îţi dai seama: 12 ore pe zi împreună, trei ani de zile. Cred că-i cunosc pe unii dintre ei mai bine decât pe mama.  Dar nu avem … stabilit un crez artistic, încă… Și suntem foarte diferiţi: Boda Norbert, spre exemplu, are lumile lui interioare, are o imaginaţie foarte bogată; eu, cumva, am început să mă înclin spre teatru politic, teatru social, în urma experienţei pe care am avut-o la Reactor. Pe de altă parte, noi ne-am şi dispersat. Adică trei dintre noi suntem la Vâlcea, la Anton Pann, doi sunt la Cluj, o parte sunt în Bucureşti, alţii sunt pe colaborări. O să fie destul de greu să ne întâlnim să facem proiecte, dar faptul că avem asociaţia asta şi trebuie să avem grijă de ea (că altfel devine fantomă) ne va forţa să rămânem împreună.  Oricum, e bine că suntem dispersaţi şi că extragem experienţă din alte locuri. Pentru că o aducem cu noi în trupă. Ar fi fost nesănătos să fim tot timpul împreună şi să nu mai încercăm nimic altceva .

Ce s-a-ntâmplat în ăştia trei ani de v-a făcut să fiţi atât de legaţi ?

denisse11Miklós Bács şi Irina Wintze. Îmi dau seama de aportul pe care l-au avut profesorii noştri, ei ne-au unit. Cred că în fiecare zi ni se spunea: “Ai grijă de colegul tău, fă totul pentru partener, fiţi împreună.” Când aveam spectacole, ne spuneau: “Când staţi în culise, fiţi acolo cu colegul care e pe scenă şi, chiar dacă nu puteţi să-l vedeţi, să fiţi atenţi la el, să fiţi gata să-i săriţi în ajutor orice s-ar întâmpla”. Şi ne-au şi muncit îndeajuns cât să testeze limitele fiecăruia. În sesiune, când am scos examenul de limbaj non-verbal, “Solo Goya”,  fiind și prima noastră sesiune, nu ne-am gestionat bine timpul, așa că toată lumea a rămas cu învățatul  materiei la teoretice pe ultima sută de metri. Și mai trebuia și să scoatem spectacolul… Timp de vreo două săptămâni terminam pe la 12-1, ne dădea portarul afară din Stanca [Sala “Radu Stanca” a Facultăţii de Litere, n.red.], după care ne întorceam la opt dimineaţa. Iar între 1 şi 8 trebuia să învăţăm pentru teoretice.

Şi mai dormeaţi ?

Nu prea, păi toţi veneam cu nişte ochi umflaţi, eram zombi. Dar munca ne aducea împreună. Şi asta e o chestie pe care ne-au tot zis-o profii: că munca aduce oamenii împreună.

 Cu Reactor cum a fost ? Cum te-au “racolat”?

denisse10Racolat, asta sună amuzant. Am fost la casting. Raul Coldea şi Petro Ionescu făceau casting pentru un proiect pe tema implicării sociale. Mai exact, proteste non-violente. Ei mă văzuseră în scenele de studiu, în examenul de dramatizare la “Fraţii Karamazov” de F.M. Dostoievski şi m-au chemat la casting. L-am luat şi am început să lucrăm pe vară. A fost ceva nou. Era ceva nou să mă gândesc că există un scop mai mare în lumea asta pentru care eşti pe scenă, decât exploatarea sinelui şi a individului, mai puţin egoist: să nu analizezi lumea din capul individului, ci individul în lume. Asta m-a şi ajutat pentru că mare parte din procesul de lucru a fost documentarea, crearea unui limbaj comun. Ne întâlneam şi ne uitam la documentare, la filme, la spectacole de teatru. Şi tot timpul Raul și Petro ne încurajau să participăm la discuții, să avem o părere. Am mai prins puţină încredere în mine atunci. În facultate ai nevoie să ţi se spună că nu e bine ca să încerci tot timpul şi mai mult, şi mai mult. Trebuie să înveți să fii cel mai bun prieten al tău. Dar, uneori, poate fi foarte frustrant şi obositor. A fost o gură de aer proaspăt “Via Negativa” – spectacolul care a ieșit.

Ce te atrage atât de tare spre zona social-politică ?

Păi, cum am spus mai devreme, partea asta mai puţin egocentristă. Cred că există teatru pentru fiecare om. Nu cred că e mai puțin important teatrul care exploatează dramele individului şi marile drame existenţiale. Dar cred că, pur şi simplu, demersul lucrurilor m-a adus în punctul în care să vreau să aflu mai mult despre ce e în jurul meu. Înainte eram superficială (poate peste câțiva ani o să cred același lucru despre mine, cea de acum). Până  în faculate, eram în lumea mea, în capul meu, visam foarte mult și mă mulțumeam doar cu visatul, dar, uşor, uşor, au început să mă intereseze mai multe laturi ale cunoașterii. La un moment dat, am fost şi  în punctul extrem în care am zis că nu mai vreau să fac teatru decât dacă este documentar pentru că mi se pare ipocrit să merg pe scenă, să mă prefac că sunt un personaj inventat, când în lume sunt atâtea suferinţe şi atâtea poveşti nespuse care trebuie să se facă auzite, aduse pe scenă. Într-adevăr, teatrul trebuie să deschidă ochii acolo unde oamenii îi țin închiși.

Vezi efectul? Că ajunge mesajul undeva? Că se mişcă ceva?

denisse3Da, dar foarte puţin. Foarte puţin. Bine, la “Via Negativa”, spre exemplu, ieşeau oamenii după spectacol şi ziceau că le e scârbă să mai stea pe telefon, că nu mai vor, că i-am deprimat total cu spectacolul ăla, dar nu știu cât a durat până l-au deschis din nou. Şi la Miracolul de la Cluj, regizat de David Schwartz, multă lume auzise ce fusese Caritas în perioada aia, dar nimeni nu ştia cât de adânc era înrădăcinată problema. Pe partea de conștientizare a problemei, îşi face treaba. Dar e cumva un cerc închis pentru că doar oamenii care au disponibilitatea să vină la genul ăsta de piese… au disponibilitatea de a recepta mesajul. E acelaşi grup de oameni. Ideal ar fi să găsești o metodă de a lărgi cercul.

Da, asta ar fi fain. Şi mie mi se întâmplă de multe ori să mă duc la un spectacol de genul acesta, unde mi se oferă nişte informaţii pe care eu nu le aveam înainte, iar în momentul în care se încheie să apară întrebare: “ok, eu ce fac?”

Cam ăsta e scopul. Scopul e să te facă să-ți pui întrebări, e durerea aia de măsea fără de care nu te-ai duce la dentist. Cred că scopul de a găsi răspunsul la întrebări este al oamenilor de ştiinţă. E destul de riscant să-ţi asumi…

Să dai un răspuns.

Da, să și dai un răspuns. Adică şi-aşa e o responsabilitate foarte mare să găseşti problema şi o livrezi.

Deci e tot teatru în care punem întrebări…

denisse2Punem întrebări. Dar mai e o problemă generală: cum faci să vină omul la teatru, să îşi pună întrebări mai mulţi oameni? Că, mna, se joacă în spații de maximum 100 de locuri și sunt aceiaşi oameni care vin mereu. Dar cum faci să te adresezi şi celorlalţi…?

Te-ai gândit la soluţii?

De gândit, m-am tot gândit, dar asta nu înseamnă că am și găsit. Asta e aşa, e o problemă universală. Mai ales că teatrul nu este un trend. Să mergi la teatru nu e ceva cool. Până şi eu, rareori dau bani ca să merg la teatru. Problema e că nu e în sistem, nu e…

Înrădăcinată ?

Înrădăcinată. Nu e în şcoală, în şcoală nu se face teatru. Adică ai muzică şi desen, dar n-ai teatru.

Da, am observat asta. Prin teatru, pe lângă toată legătura care se creează la nivel emoţional, mental, în momentul în care te implici, ai şi partea fizică: îţi mişti corpul, ţi-l conştientizezi . Plus că se creează mult mai ca lumea legăturile cu oamenii de lângă tine. E ceva activ. Poate ar trebui să se introducă aşa ceva.

Da, cred că ajută la formare. Poate să te ajute şi pe parte raţională, şi pe parte emoţională, şi pe toate părţile. Poate să îţi creeze un sistem de gândire. Dar asta mă depăşeşte puțin. Îmi doresc, dar habar n-am cum s-ar putea realiza o schimbare majoră. Adică… dacă nu te bagi în politică, nu cred că poţi să schimbi ceva la nivelul ăsta. Se mai face teatru în licee, dar trupele sunt coordonate de profesori de română, de engleză…

Ziceai la un moment dat (înainte să pornim recorderul) că, mai ales în anul doi, îţi venea să renunţi şi nu mai puteai. Ce te-a făcut să nu renunţi ? Să mergi mai departe ?

denisse6Eeee, ăsta a fost unul dintre cazurile bune în care am fost încăpăţânată, de-asta n-am renunţat. Adică  aveam momente în care abia mai puteam să mă ridic din pat, din cauze fizice și psihice. Şi nu numai eu, chiar mulți colegi povesteau uneori că nu mai aveau vlagă, se trezeau dimineaţa de parcă fuseseră loviţi de un tractor. Dar răspunsul meu venea în urma întrebării: ce altceva aş putea să fac? Pentru că am încercat, am mers cu planul B, inițial, care a însemnat o facultate de arhitectură, dar simțeam că mă golesc tot mai mult. Şi de când am luat-o pe calea asta, nu mă văd făcând altceva. De fiecare dată când mă întreb de ce teatru, de ce actorie, nu am un răspuns raţional direct. Poate totul a pornit de la o nevoie egoistă, de a fi în centrul atenției, pe care sper că am reușit să o canalizez spre un scop nobil, cel de a transmite un mesaj publicului sub o formă cât mai de impact. De mică am simţit nevoia asta, şi chiar dacă am încercat să fac altceva…

N-a mers ?

Nu prea, adică în concepția capitalistă mi-era destul de bine, dar tânjeam spre altceva. Până să vin la facultate n-am făcut deloc teatru, bine, poate prin clasa a şasea, a şaptea, o chestiuţă aşa tangențială. Dar n-am prea avut un contact major cu teatrul. Deşi visam, mă imaginam făcând, dar nu aveam curaj…

Ai avut, mai pe final de facultate, întrebări cum ar fi “dacă o să-ţi găseşti locul”, “dacă o să reuşeşti să te angajezi”?

Nudenisse5 mi-a fost frică de chestia asta, nu mi-am făcut probleme. Adică mi se pare chiar o prostie ca actor să te plângi că n-ai de lucru. Pentru că dacă vrei să faci, te-apuci singur şi-ţi cauţi un proiect, ți-l faci singur. Sunt sigură că dacă te duci la zece regizori şi le spui “am ideea asta, vreau să fac proiectul ăsta”, unul dintre ei o să-ţi zică “hai”. Adică nu există aşa ceva: să stai, să n-ai ce să faci. Chiar nu cred! Îmi dau seama că poate sunt un pic severă, şi cu mine, şi cu ceilalți, dar, frate, nu-i genul de meserie în care te-au forţat părinţii să te bagi. Faci chestia asta pentru că te pasionează şi vrei să o faci, şi dacă te găseşti că n-ai de lucru, îţi faci singur de lucru.

Problema este că oamenii care ne plătesc pentru serviciile noastre profită de cei care gândim așa și au impresia că dorința de a-ți practica meseria poate să înlocuiască un onorariu decent. Pentru că tot timpul o să se găsească unul care să accepte un proiect pe bani puțini. Din nou, pornește din educație. În facultate nu ești învățat că este responsabilitatea ta și a fiecăruia de a ridica prețul pieței. Faci un defavor colegilor de breaslă când te vinzi pe puțini bani sau chiar pe gratis. Pentru că nu există un sindicat care să ne apere drepturile.

Dar dacă crezi până la ultimul fir de nisip în ceea ce faci, poți muta plăcile tectonice. Tot timpul m-am bazat pe chestia asta şi nu mi-a fost frică. Bine, am şi noroc că am o mamă incredibilă care mă susţine orice-aş face şi-mi spune tot timpul “stai liniştită, o să fie bine, mamile”.

Şi acum? Planuri? Idei? Visuri?

denisse4Şi când merg pe stradă, tot timpul îmi imaginez frânturi de proiecte. Adică am destul de multe idei pe care le-am gândit şi în facultate, şi înainte, şi aş vrea să reapară. Dar, mna, nu ideea ci execuția contează, nu?

Planuri?  În primul rând, să-mi fac treaba bine la Vâlcea, să fie o colaborare bună, să o fructific pe cât pot, să iau și să ofer cât mai mult Teatrului Anton Pann. Are un potențial incredibil teatrul ăsta, de la colegii tineri și super talentați până la clădirea nouă a teatrului, personalul, conducerea şi aşa mai departe.

Cu trupa țais… sper să rămânem împreună, chiar şi dacă ne întâlnim o dată, de două ori pe an câţiva dintre noi şi punem de-un proiect, tot e bine. Totul ține de organizare. Trebuie să învăţăm să scriem proiecte… Că idei sunt şi chiar dacă eu şi Boda, cum ziceam mai devreme, suntem atât de diferiţi în crezurile noastre, avem atât de multe locuri în care ne putem întâlni.

Totodată, vreau ca Reactorul să fie parte în continuare din viața mea, e incredibil ce se întâmplă. Ne-ar trebui o zi ca să pot să descriu chiar şi vag varietatea repertoriului de acolo, oamenii minunați care au fost aduși împreună, platformele dedicate fiecărei vârste, conceptul de rezidență și sacrificiul vieții personale în fața muncii.

Şi da, nu ştiu, dacă ar fi să merg pe principiul “think big”, să schimb lumea? …în ceva mai suportabil.

Asta sună a propoziţie de final. Super!  

 

 

Prima fotografie – realizată de Adi Tudose;

A doua fotografie – d’ECOuragescenariu, regie și coregrafie Andrea Gavriliu, muzică Mihai Dobre, produs de Teatrul Național Cluj-Napoca, fotografie realizată de Vasile Todin;

A treia fotografie – Solo Goya, examen de teatru non-verbal, anul 1, clasa prof. Miklós Bács, Irina Wintze şi Camelia Curuțiu-Zoicaș, Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Teatru și Televiziune;

A patra fotografie – Via Negativa, concept: Petro Ionescu şi Raul Coldea, muzica: Fluidian, fotografie realizată de Ioana Ofelia;

A cincea fotografie – MIRACOLUL DE LA CLUJ, Dramaturg: Petro Ionescu, regia: David Schwartz, muzica: Krisztina Sipos, scenografia: Anda Pop, ilustrații: Lucia Mărneanu, video: Daniel Răduțu, fotografie realizată de: Bogdan Botaș;

A şasea fotografie – idem;

A şaptea fotografie – Grand Hotel Caragiale, după texte de I.L. Caragiale, regie colectivă, Trupa ţais, fotografie realizată de Alessia Cremenescu;

A opta fotografie – O femeiedupă Péter Esterházy, spectacol de teatru fizic, regia: Andrea Gavriliu, clasa prof. Miklós Bács, Irina Wintze şi Camelia Curuțiu-Zoicaș, lumini și sunet: Victor Lup, Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Teatru și Televiziune;

A noua fotografie – Rocky Horror Picture Show, anul 3, clasa prof. Miklós Bács, Irina Wintze şi Camelia Curuțiu-Zoicaș, Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Teatru și Televiziune, fotografie realizată de Răzvan Mureşan.

 

Leave a Reply