Țărâna și covorul roșu

a2

Sunt Marius, 57 de ani, născut la oraş. Stau la oraş, nu sunt nici fericit, nici nefericit, îmi plac şi câteva dintre filmele lui Mircea Drăgan – dar mai ales îmi plac filmele româneşti din noul val. Pe covorul roşu am călcat, aşa cum şi personajele spectacolului creat de Leta Popescu o fac. Un covor roşu, un catwalk, metaforic, pe care defilează şi îşi oferă o anume imagine, ca un avatar, Radu, Catinca, Alex, Sânziana şi Cristi, eroii din proza lui Florin Lăzărescu, într-o coregrafie semnată de George Albert Costea, surprinzătoare, remarcată chiar printr-o replică din piesă.

a3Ne arătăm lumii în ipostazele pe care le credem cool, ne închipuim cum arătăm şi ce vrem, defilăm întruna pe traiectorii care închid un perimetru al spaţiului definitoriu. Scenografia Gloriei Gagu plasează astfel central elementul fundamental, ţărâna. Din ţărână ne naştem, în ţărână se întrupează personalitatea, în ţărână se stinge totul. Dramatizarea Oanei Hodade reconstruieşte fragmente din romanul „Lampa cu căciulă”, aşezându-se seria, de la teatrul craiovean, a adaptărilor pentru scenă în dauna pieselor veritabile.

Este o re-creaţie care are dinamismul şi verva replicii în bunul stil dramaturgic, mai puţin intrigă şi conflict, mergând mai degrabă spre filosofare. Şi cu, desigur, o deja clasică structură de naraţiune, procedeu care se regăseşte în multe alte spectacole apărute în ultimul timp, inclusiv, într-un anume sens, chiar la Rinocerii. Astfel şi rostirea la microfon a început să devină o constantă pe scenele de teatru.

Textul se structurează în jurul dezvoltării a cinci mari teme: frica, minciuna, sexualitatea, moartea şi răutatea / răzbunarea. Sunt teme care amprentează personalitatea personajelor, a fiecăruia dintre noi, cei care privim şi parcă asistăm la proiecţia propriei noastre formări. Leta Popescu a lucrat, ca şi alte dăţi, prin implicarea tuturor creatorilor acestui spectacol, ca la o roată a olarului la care mult mai multe mâini intervin în modelarea la detaliu a unui vas care este, totodată, şi singular şi unificator.

O altă trăsătură oarecum mai des identificată în teatru este aceea a unei configurări cinematografice, cu dinamism de acţiune şi alternanţe de planuri, respectiv de momente de timp. Astfel maturizarea celor cinci copii, concentrată, accidental, într-o vară, este secvenţial dublată de reflectarea ei peste timp. Dacă una se petrece în ţărână, fie că e vorba de şura lui nea Gogoi, fie că e pământul bătătorit din bucătăria de vară a bunicii, cealaltă se derulează în spaţiul complementar al barului din sat. Vedem puţine elemente în decor, dar acelea care sunt apar ingenios plasate şi utilizate în joc, precum cadrul uşă/fereastră şi, desigur, barul viu colorat, ispititor, posibil element care destructurează şi iroseşte.

Şi greul abia de aici încolo începe, de unde intervine jocul actorilor. Pentru că ei trebuie să fie în bună parte de timp copii de 10-12 ani. De aceea şi lucrul în echipă şi ajustarea continuă a textului au fost necesare. Dacă Florin Lăzărescu a vorbit despre sine, aici fiecare actor a putut veni cu propria sa copilărie, rememorând-o pe a noastră, a tuturor. A fost dificil. Personajele sunt cumva prea subliniat livrate ca fiind copii. Şi mă refer la voci, la rostire. E greu să te întorci la sunetele copilăriei, ca ale unui stol de păsări cântătoare, de aici şi unele stridenţe, în câteva scene, precum la Alex.

Mult mai grăitoare au fost corpurile lor, gesturile. Jocul copilăresc le-a ieşit de minune în ciuda aparenţelor. Scena în care urmăresc un film la video, jocul cu discurile, aventura declanşatoare din şură sunt tot atâtea momente în care cei cinci actori sunt chiar acei copii dintr-o vacanţă la ţară. Cea mai atractivă prestaţie este a lui Cosmin Rădescu, într-o revenire spectaculoasă de prim-plan. Cu o rostire savuroasă, jucând replici bine articulate dramaturgic:

Muncesc şi-mi văd de viaţa mea. Sunt fericit. Sunt liniştit.  Sunt mort de trei zile.

Valorificându-şi chipul, expresivitatea şi tonul.

Fetele, interpretate de Raluca Păun şi Romaniţa Ionescu, vin şi după experienţa, de un alt tip de solicitare, de la „Profu’ de religie”. Şi, într-un fel, au de suportat viziunea, inevitabil, masculină a autorului. Iar ele au de jucat şi personaje de la extrema opusă ca vârstă, sunt bunicile ce îmbină magic şi dragostea pentru nepoţi şi rigoarea unei educaţii, aşa cum au moştenit-o la rândul lor. Ambele actriţe au un rafinat joc în postura de maturitate a Catincăi şi respectiv a Sânzianei, acolo unde din puţine elemente reuşesc să transmită maximum de sentimente şi trăiri, din bagajul pus la dispoziţie de text.

a1Marian Politic are de data aceasta o arie largă de acoperit faţă de, să zicem „Grăsana”, că tot se reîntâlnesc pe scenă trei dintre protagoniştii de acum câteva stagiuni (cu Cosmin Rădescu şi Raluca Păun, lipsind doar Petra Zurba). Are şi inocenţa de copil, are sfiala puştiului care vrea să se dea un dur, are şi îndrăzneala şi indiferenţa celui care îşi urmăreşte propriul proiect ignorându-i pe ceilalţi. Cum fiecare personaj are propriul său moment de expandare a visului său, ca o transmise live din creier, al lui Marian Politic, muzical, este o adevărată revelaţie.

George Albert Costea are un rol ingrat, de a fi mezinul, ‘bucureşteanul’, excentricul de mai târziu. Joacă în modul său cunoscut, cu maximă mobilitate, creator de coregrafie şi el însuşi cu mişcări extrem de plastice. Cei cinci actori sunt diferiţi şi, aici intervine măiestria lor, construiesc în omogenitate.

Sfârşit şi Profu’ de religie sunt singurele spectacole din repertoriul curent al Naţionalului craiovean (Occident Express fiind într-o cheie mai aparte, Exploziv are o accentuată amprenta americană iar Spargerea e mai degrabă un joc intelectual) care vorbesc despre România contemporană. Dar propunerea Letei Popescu şi a Oanei Hodade o face, ca din joacă, pe un spectru mai larg, cu accente regionale şi istorice dar cu nişte rezultate care aspiră la un plan mai înalt.

De aceea sunt importante şi răspunsurile din public, de la finalul interactiv al spectacolului. Şi cred că ele merită a fi dezvoltate, după caz, valorificate spontan; Sfârşit îmi pare a merita să fie itinerant tocmai pentru că propune o introspecţie şi o senină autoevaluare pentru un public foarte larg.

 P.S. Observ cu simpatie că, de la o vreme, tinerii creatori de teatru şi film descoperă muzica românească a anilor ’70-’80. Şi după replica finală, „Poate am fost un om prost, poate am fost bun, dar asta nu contează pentru că eu nu mai sunt. Tot ce-aş fi putut să fac, să zic sau să gândesc, nu mai contează. Viaţa mea a luat sfârşit. Ei însă… ” când se stinge lumina, izbuncneşte muzica, obsesiv, cu vocea Corinei Chiriac. „Strada Speranţei, la parter/ O mai aştept şi mai sper.”

Caseta tehnică la adresa: http://tncms.ro/piesa.php?p=78. Fotografii de Florin Chirea.

(Text apărut în revista ‘SpectActor’, a Teatrului Naţional ‘Marin Sorescu’ din Craiova, numărul 32)

 

Leave a Reply