Trilogia Aureliu Manea

manea1

Poimâine se reia în Sala Euphorion a Teatrului Național din Cluj o punere în scenă (jucată în premieră din octombrie 2013) a celor trei piese, singurele scrise de regizorul Aureliu Manea, personalitate care a dat numele teatrului din Turda. Regretatul personaj reprezintă încă una dintre enigmele neelucidate ale teatrului românesc – un caz special ce potenţează deopotrivă legenda şi uitarea prin omisiune. După 1991, el a încetat să mai activeze în teatru (petrecându-și zilele în sanatoriul de la Galda), până în 2012, când a semnat, pentru ultima oară, regia unui spectacol: „Scrisorile portugheze”, de Mariana Alcoforado (pentru că a scris un eseu despre iubire având în vedere “cazul” Marianei).

manea4A fost „liderul spiritual” al anilor ’60, scrie Andrei Șerban sau „vizionarul teatrului”, consideră Liviu Ciulei. Dar Aureliu Manea nu a fost doar regizor şi teoretician de teatru, ci şi dramaturg. Cele trei texte ale sale („Penelopa rămâne îngândurată”, „Repetiţia de teatru” şi „Zâna de la răsărit”) de mică întindere, practic piese într-un singur act, au o densitate şi o concentrare rar întâlnite în dramaturgia românească. Ca tip de scriitură, Manea aminteşte puțin de Lucian Blaga, cel din „Daria” şi din „Ivanca” (în special în „Penelopa…” şi „Zâna…”), dar şi de Teodor Mazilu – după cum sugerează Călin Ciobotari, citat integral mai jos:

Serpentinele ameţitoare ale unei gândiri profunde – sunt, însă, ingrediente ale unei dramaturgii foarte personale, ale cărei intersecţii se fac, vorba autorului, cu totul sau cu nimic… Structurile mitice, arhetipale, temele majore, dar şi deriziunea, Penelopa şi Absolventa Institutului de Teatru, Mama şi Logodnica, Regizorul şi Ulise, coexistă în interiorul labirintic al unor viziuni fulgurante despre care cu greu poţi scrie altfel decât aluziv.

Nu poţi să-l înţelegi pe autorul acesta ciudat; poţi doar intui câte ceva din angoasele care l-au făcut să scrie despre „aerul rânced al canonului”, despre moartea care asistă la repetiţiile fără public ale unor actori, despre stejarul care a crescut din cabina sufleorului şi aşa mai departe.

Despre montarea făcută de Gábor Tompa – o adaptare a celor trei piese, după o dramaturgie de András Visky – critici/bloggeri români precum Ileana Lucaciu în blogul său de spectator avizat, lasă impresia că:

Rezultatul acestei viziuni regizorale superficiale poate fi considerat chiar o jignire pentru personalitatea lui Aureliu Manea, cel cu un destin frânt, nu de “boala judecății”, ci de credința sa că toți oamenii pot iubii semenii, cum iubea el și teatrul.

În ce măsură această observație este sau nu justificată, voi aprecia în cronica de după vizionarea din seara aceasta – ce ați citit până acum este doar o avancronică. Puteți găsi pagina evenimentului aici. Un cunoscut al regizorului este și Gheorghe Preda (autorul documentarului Camera obscură, prezentat aseară la Cinemateca TIFF), care a realizat la sanatoriul Galda de Jos filmul de scurt-metraj Prăbușirea, după un scenariu scris de Aureliu Manea; în vreme ce filmul său de absolvire a UNATC este tot un scurt-metraj ce-l are în prim-plan pe regretatul regizor turdean.

Leave a Reply