Trilogia Aureliu Manea

manea2

După avancronică, o scurtă cronică de întâmpinare, precedată de un citat „furat” din excelentul material postat de doamna Eugenia Sarvari aici:

(Aureliu Manea) ridica spectacolul rapid, moment de moment, cu explicații clare, fără să reia tablou de tablou sau scenele pentru fixare. Revedea spectacolul în ansamblu și, bineînțeles, nu arăta așa cum l-a imaginat. Era, de fapt, o fază a repetițiilor pe care el o ardea. În care actorii aveau nevoie – atunci, ca și acum și ca întotdeauna – de timpul necesar pentru a lega în interpretare, textul de mișcare. Astăzi, aș spune că acest regizor genial ar fi avut nevoie de un secund, care să noteze mișcarea și să reia fără el repetițiile pentru asimilarea indicațiilor.

„Rică a fost liderul spiritual” al anilor ’60, scrie Andrei Șerban sau „vizionarul teatrului”, consideră Liviu Ciulei. Aureliu Manea a fost un important teoretician al teatrului românesc. Iată câteva din gândurile sale din volumul Texte regăsite:

Teatrul este o artă a momentului. Peste puțin timp un spectacol se uzează. Teatrul nu aspiră la eternitate. Ceva din ființa lui seamănă foarte mult cu vârstele omului. Teatrul pe care îl fac eu moare o dată cu mine. Poezia și straniul ce se află în acest destin există numai cât exist eu. Urmașii mei nu vor înțelege și nu vor ști nimic despre spectacolele mele.

În această luptă cu timpul stă frumusețea acestei arte. Oamenii care lucrează în teatru, deși știu că arta lor nu va dura, vor totuși să se ia la întrecere cu timpul neiertător. Spectacolele de teatru sunt sărbători ale vieții fără bariere, ale libertății, ale dorinței de a fi veșnici. Un spectacol transmite viață și putere de a exista în această existență pe care o trăim o singură dată.

Câteva impresii la cald despre spectacolul din seara aceasta: în primul rând, sugestia doamnei Ileana Lucaciu cum că adaptarea celor trei piese ar fi rezultatul unei viziuni regizorale superficiale „ce ar putea fi considerat chiar o jignire pentru personalitatea lui Aureliu Manea”, nu se verifică. Impresia lăsată de adaptarea făcută de Gábor Tompa – după dramaturgia colaboratorului său András Visky – este că avem de-a face cu trei bijuterii dramatice, montate perfect într-o piesă unitară, sclipitoare chiar.

Actorii care duc greul celor trei partituri sunt Miriam Cuibuș, în crescendo de la Circe (histrionică) la Actriță (parodică), culminând cu Mama (demonică) și Cătălin Herlo – tot mai expresiv, de la Ulise la regizor și apoi la fiu. Dacă în rolul fiului sechestrat de mamă Cătălin și-a rotit de vreo câteva ori ochii-n orbite cu atâta naturalețe încât sala a simțit adierea nebuniei, asta nu cred că „ar putea fi considerată o jignire”, decât poate pentru pudibonderia cuiva.

De fapt, în Penelopa rămâne îngândurată (prima piesă din trilogie) și Anca Hanu joacă o Mireasă I puțin dusă, excelent secondată de Romina Merei (Mireasă II). Dacă e să forțăm analogii, cele două actrițe pe cine-or mai fi jignind? Și Angelica Nicoară face același joc în crescendo sesizat la actorii principali – bună în Bătrâna doamnă, amuzantă în absolventa Institutului de teatru și tulburătoare în Logodnica sau Zâna de la răsărit. Se remarcă mai puțin Adrian Cucu, c-un rol mai mic, pus în scenă mai mult ca o contra-pondere, pentru a echilibra balanța de partea masculină. Mai multe despre piesă, în cronica de mâine.

Leave a Reply